Evoluţia se poate petrece mult mai rapid decât se credea până de
curând. Un nou exemplu în acest sens este dat de Magnus Karlsson,
doctorand la Universitatea Linnaeus din Kalmar, Suedia, în
lucrarea sa cu privire la impactul genelor şi a mediului asupra
coloraţiei lăcustelor pitice.
Încă din anul 1859, când Darwin a publicat cartea "Despre
originea speciilor" şi până de curând, părerea biologilor
evoluţionişti a fost că schimbările evolutive măsurabile sunt
lente, de multe ori luând sute de generaţii pentru a apare
modificări evidente. Acest punct de vedere suferă acum multe
nuanţări. Pe lângă exemplul clasic al moliilor din zonele cu
poluare industrială din Anglia, al bacteriilor si virusurilor şi
cel mai recent al cintezelor din Galapagos, încă un astfel de model
de schimbare rapidă a fost demonstrat prin studiul lăcustelor
pitice (Tetrix subulata).
Aceste insecte există în natură în mai multe variante de culoare
şi ocupă mai multe tipuri de habitate. Printr-o serie de
experimente şi studii pe teren, Magnus Karlsson a descoperit că
distribuţia diferitelor variante de culoare diferă în medii
diferite. Astfel, în zonele cu vegetaţie arsă, un procent foarte
ridicat de lăcuste sunt negre. În zonele nearse, pe de altă parte,
indivizii negri sunt rari. Mai mult de atât, el a descoperit că
proporţia de lăcuste negre se schimbă foarte rapid de-a lungul
generaţiilor în zonele arse, în timp ce proporţia lor în pajiştile
verzi rămâne neschimbată în timp.
Pe lângă aceste date empirice, Karlsson prezintă date care arată
că schimbările în populaţiile de lăcuste pitice apar prin selecţie
naturală. Motivul principal al acestor modificări este vânarea
lăcustelor de către păsări şi alţi prădători care îşi folosesc
văzul pentru detectarea lor. Variantele negre de lăcuste pitice
sunt pur şi simplu mai puţin vizibile pe fundalul ars, astfel încât
acestea supravieţuiesc de obicei. Dar, odată ce habitatul se
schimbă şi pajiştea reînverzeşte, avantajul de a avea o culoare
închisă scade şi indivizii mai deschis coloraţi cresc în număr.
În experimentele sale, Magnus Karlsson a arătat, de asemenea, că
tipul de coloraţie al acestor lăcuste este condiţionat genetic şi
se transmite de la părinţi la progenituri. Pe de altă parte,
diverşi alţi factori de mediu, cum ar fi densitatea sau substratul
pe care cresc, nu afectează culoarea lor. Cu alte cuvinte, nu
există nici un indiciu că lăcustele însele îşi pot schimba culoarea
în funcţie de mediu. Prin urmare, diferenţele mari care există
între populaţiile de lăcuste din pajiştile arse şi cele nearse sunt
rezultatul schimbărilor evolutive neobişnuit de rapide.
Acest tip de evoluţie rapidă, dar şi oricare altul, se bazează
pe variaţia indivizilor din fiecare populaţie. O populaţie cu
indivizi diferiţi este avantajată fată de una uniformă. În cazul
studiat, pentru grupurile compuse din indivizi de culori diferite
supravieţuirea este mai mare decât pentru cele cu mai puţine
variante cromatice. Acest lucru înseamnă pur şi simplu că
populaţiile variabile se pot adapta mai uşor la schimbările de
mediu.
Însemnătatea practică a descoperirilor lui Magnus Karlsson este
la fel de variată precum lăcustele sale. El crede că aceste noi
cunoştinţe pot fi utilizate în proiectele de conservare ale
speciilor ameninţate şi pentru îmbunătăţirea productivităţii în
agricultură.
"Dar cea mai importantă parte a studiului este că, uneori,
evoluţia are loc incredibil de rapid. Acest lucru are o însemnătate
enormă", spune Magnus Karlsson.
Dizertaţia sa este intitulată "Evoluţia în habitate schimbătoare
datorată melanismului la lăcustele pitice".
Amănunte
aici.