În anul 2001, un prieten bun din vremea liceului, m-a invitat să
văd la Capernaum, pe malul Kineretului, casa unde se presupune că a
locuit Sf. Petru. Kineret este numele ebraic al Mării Galileei.
Printre multele rămăşiţe arheologice m-a frapat şi o bucată de
pardoseală găsită de arheologi într-un site arheologic din satul
Migdal. Migdal, sau Magdala, de aici vine şi numele de Maria din
Migdal sau Maria Magdalena. Era un loc renumit pentru construcţia
de vase de pescuit. La timpul său, locul acesta era căutat şi
pentru peştele afumat sau sărat care se pregătea acolo şi se
exporta peste tot. Mi-a plăcut foarte mult această frescă şi am
fotografiat-o imediat.
După numai doi ani, în anul 2003, cu ocazia altei excursii în
aceeaşi zonă, cu acelaşi prieten, acesta mi-a spus că aş putea
vedea chiar şi vestigiile unei bărci ca aceasta, descoperită nu
departe de Capernaum, recuperată cu strădanii multiple şi
prezentată ''intactă', la muzeul lui Yigal Allon. Acolo se afla o
casă memorială în cinstea unui mare om de stat al statului Israel,
care a fost şi membru al chibuţului Ginosar. Am ajuns şi acolo. Am
mai făcut încă o poză, de data aceasta chiar a ambarcaţiunii
antice, care a existat odată de mult şi am luat cunoştinţă de multe
date privind acest subiect. Am aflat ulterior că arheologul Shelly
Wachsmann care a condus lucrările de excavare, conservare şi datare
a bărcii a scris şi o carte privind cercetarea necesară.
După ce cartea a ajuns în mâinile mele am constatat cu surpriză
că pozele făcute de mine erau într-o formă nu prea depărtată
calitativ de cele folosite în ediţiile din 1995 şi 2000 ale cărţii
Barca din Marea Galileei scrisă de Shelly Wachsmann. Aşa
că nu îmi este ruşine să le alătur acestui articol. Începând din
anul 1986, Shelly Wachsmann a condus excavaţia unei bărci cu o
vechime de 2000 de ani, pe o plajă din marea Galileei, nu departe
de chibuţul Ginosar. Ideile pe care le voi rezuma în continuare
provin în mare parte din această carte.
Vestigiile bărcii au fost depistate nu departe de satul Migdal,
de doi fraţi tineri, de până în 30 de ani, din chibuţul Ginosar,
arheologi amatori, Moşel şi Yuvi Lufan, care visau de mult să
găsească o ambarcaţiune antică. Imediat după aceasta, căci
descoperirea nu era bine să devină publică imediat, din multiple
motive legate de organizarea treburilor de excavare, conservare şi
studiu, au fost întâmpinate foarte multe greutăţi din cauza
propagandei nu chiar potrivite, din cauza diferitelor ziare, care
s-au grăbit să dea faptului diferite sensuri. Această descoperire a
avut o semnificaţie spirituală deosebită: era vorba de vechimea
arheologică, de măiestria constructivă formidabilă dacă luăm în
seamă perioada de provenienţă, viaţa şi obiceiurile din zonă la
epoca considerată, ca şi legătura cu eventualele implicaţii
religioase care aminteau de oficierile lui Iisus, petrecute pe
bărcile, de pe Marea Galileei.
Însă, chiar de a doua zi, toate ziarele vorbeau despre barca lui
Iisus. Ultra ortodocsii lui Iisus, sectă evreiască extremistă din
Tiberias, se temeau că descoperirea bărcii lui Iisus va provoca o
creştere a activităţii misionarilor creştini. Nu mai vorbim de
căutătorii de comori care socoteau că barca trebuie să fie plină de
monede de aur şi au început să invadeze plajele lacului. Se
presupunea că ar putea fi vorba de o barcă care a fost scufundată
de englezi în primul război mondial şi care aducea soldele pentru
armata turcă din Palestina. Într-adevăr, barca putea fi un tezaur.
Şi acel tezaur trebuia să cântărească mult mai mult decât coca
veche înecată din care era alcătuită epava. Mai exista şi pericolul
ca, un fermier grăbit şi neatent, cu un tractor echipat cu cupă, să
treacă peste epavă şi să nu-i trebuiască mai mult decât câteva
secunde ca să distrugă ceea ce a mai rămas din barca aflată în
nămol.
"Istoria arheologiei este plină de istorii oribile de
dispariţii de artefacte de neevaluat şi de neînlocuit sau de
distrugeri dubioase pe calea căutării de tezaure şi bogăţii.
Arheologii au ajuns în multe cazuri prea târziu în scenă, reuşind
să găsească doar o groapă căscată unde fuseseră artefacte
valoroase. Mă înfioram gândindu-mă la toate posibilităţile. Poate
că la noutăţi, în toate ziarele internaţionale se va putea citi
acum că: evreii distrug 'barca lui Iisus' în goana lor după
aur." (Shelley Wachsmann)
Vis á vis de interesele în general meschine ale celor din jur,
munca arheologului, după cum vom vedea în continuare, este grea, cu
caracter de cercetare ştiinţifică şi destinată nemijlocit
cunoaşterii în folosul umanităţii.
Resturile bărcii se aflau în nămol, pe o plajă unde apele s-au
retras din cauza secetei foarte prelungite. Iar în urma ploilor
abundente din ultimele zile din ianuarie, a vântului şi a frigului,
exista pericolul ca locul unde se afla barca să fie din nou
inundat. Aşa că în timp ce unii lucrau la excavare alţii lucrau la
ridicarea unui dig protector din pământ şi saci cu nisip. Deşi
fermierii din Migdal aveau 'pretenţii comerciale' asupra bărcii -
vedeau deja excursioniştii înghesuindu-se să mănânce la chioşcurile
cu mâncare, aprovizionate de ei, în paralel cu vizitarea epavei
- până la urmă au colaborat voluntar şi dezinteresat împreună
cu cei doi fraţi care au descoperit epava. Ajutorul acestor două
chibuţuri, Migdal şi Ginosar, a fost totuşi hotărâtor, în cele din
urmă, dacă ne gândim la succesul arheologic care a urmat. Fiecare
porţiune din barcă, care era salvată din noroi, era fotografiată,
înregistrată şi tratată contra intemperiilor diferite. La urmă,
când vremea a început să se încălzească şi să devină extrem de
uscată, barca a trebuit să fie învelită într-o substanţă care să o
ferească de deshidratare. Dar a trebuit să fie lămurită şi problema
substanţei folosite pentru aceasta, căci nici aceasta nu trebuia să
se deterioreze, la rândul ei.
Studiile care au urmat, au beneficiat, încă de la început, de
ajutorul unui reputat restaurator de ambarcaţiuni antice,
profesorul J. Richard 'Dick' Steffy, de la Institutul de Arheologie
Navală, de la Texas A&M University.
Eu ştiam că Dick era creştin şi un factor activ în biserica
de care aparţinea şi mă întrebam cu voce tare cum se simţea el care
se implicase în acest proiect. 'Mi-a venit în minte că această
barcă putea fi de felul celei menţionate în Biblie', mi-a explicat
el. 'Dar vezi tu, pentru mine Biblia trimite un mesaj, aşa că
poveştile din Galileea, nu au de a face cu bărcile sau pescuitul
sau cu orice altceva. Există un mesaj în spatele acestei
reprezentări care este mai important pentru un Creştin. Barca ne
poate pune să ne imaginăm mai viu ceea ce se petrecea în acea
perioadă. Eu nu privesc la ea în felul cum o fac unii din oamenii
de aici, ca la un simbol de veneraţie. Pentru mine este încă o
lucrare tehnologică antică. Eu nu leg cele două noţiuni. Eu o
consider o contribuţie la istoria biblică, nu o icoană sacră.'
(Shelley Wachsmann)
Multe din problemele ridicate de datarea vestigiilor bărcii au
putut fi lămurite cu ajutorul studiilor adâncite legate de alte
epave de vase antice studiate deja, de mărturiile aflate în Noul
Testament şi de scrierile datorate martorilor oculari din vremea
războiului evreilor împotriva romanilor, mai ales ale istoricului
Josephus Flavius, din primul secol d.Hr. La toate acestea au fost
apoi adăugate datarea cu carbon-14 a resturilor bărcii.
Această metodă este singura formă, cea mai importantă de
arheometrie, folosită de arheologi pentru datarea descoperirilor
lor. Carbonul 14, cunoscut de asemenea drept C14, 14C şi datarea cu
radiocarbon, este bazată pe un ceas radioactiv. Atomii de carbon în
mod normal au şase protoni şi şase neutroni în nucleul lor, dându-i
notarea prin 12C. Totuşi, elementul carbon, există şi în alte două
forme. Una din acestea este rezultatul tendinţei unor atomi de azot
de a deveni atomi de carbon, când sunt bombardaţi cu radiaţie
solară. Aceşti atomi nou formaţi au doi neutroni adiţionali în
nucleul lor: 14C. Aceşti atomi sunt instabili şi încep să se
dezintegreze, înapoi, către atomi de azot, într-un ritm cunoscut.
Ca şi alte substanţe radioactive, viteza lor de dezintegrare
urmează o lege exponenţială. Cu alte cuvinte, trebuie o durată
specifică de timp pentru ca jumătate din 14C să se dezintegreze.
Ceea ce este cunoscut ca timp de înjumătăţire. Apoi durează o
altă, durată de timp egală, de înjumătăţire, pentru ca
jumătatea rămasă a cantităţii iniţiale să se dezintegreze, un sfert
din cantitatea iniţială. Şi, aşa mai departe.
Toate lucrurile vii, fie ele floră sau faună, procură în mod
continuu din atmosferă carbon în timpul vieţii lor. Plantele îl
absorb sub formă de bioxid de carbon, erbivorele îl procură pe
calea alimentaţiei cu plante şi carnivorele îl accesează mâncând
erbivore. Doar când o fiinţă vie moare ea încetează să ia carbon
din atmosferă. La acest moment 14C începe să se dezintegreze,
declanşând astfel numărătoarea inversă a dezintegrării. Aşa că,
determinând cantitatea de 14C rămasă în artefactele arheologice de
provenienţă organică, este posibil să determinăm momentul când
viaţa a încetat.
Apoi NAA (Analiza prin Activare cu Neutroni) aplicată pentru
lampa de ulei, oala de gătit şi alte sfărmături ceramice găsite în
interiorul şi lângă barca aflată în cercetare. Pentru NAA se
extrage o probă din structura artefactului cu ajutorul unei maşini
de găurit. Din acest praf se face o tabletă care este iradiată apoi
într-un reactor nuclear. În acest fel diferitele elemente
constitutive trec în izotopii lor radioactivi. Pe măsură ce aceştia
se dezintegrează, elementele emit raze gama care sunt
identificabile pentru fiecare element în parte. Determinând
cantităţile din elementele din fiecare grupă - acele elemente
conţinute în cantităţi minuscule - pot ajunge să identifice
compoziţia argilei folosite la olărit. Dispunând de o serie de
referinţe, de diferite argile, se poate identifica care sursă de
argilă a fost folosită în lucrarea olarului.
Oalele ca şi fragmentele lor constituie pentru arheologi
adevărate daruri din punctul de vedere al posibilităţii de datare
deosebit de precisă.
Deşi barca era de aceeași dimensiune ca cea de la Herculaneum,
dar nu tot aşa de perfectă şi elegantă, construcţia ei a pus
numeroase probleme legate de măiestria de construcţie, de
materialele folosite şi de nivelul atins de tehnica navală în
perioada primului secol î.Hr. şi a primului secol de d.Hr. Barca de
la Herculaneum, a fost studiată de Dick şi a aparţinut perioadei în
care a erupt vulcanul Vezuviu. Cenuşa şi pietrele care au căzut în
timpul erupţiei au acoperit aşezările de la Pompei şi
Herculaneum, ca şi plaja unde a fost găsită epava.
Barca din Marea Galileei are 8,2 m lungime şi 2,3 m lăţime. Deşi
destul de bine conservată, lemnul era complet înmuiat, devenit
buretos şi astfel barca nu putea să-şi susţină nici propria
greutate în caz că s-ar fi intenţionat ridicarea ei. Transportarea
bărcii de la locul de excavare, avea să devină o prioritate din
cauza secetei existente la acel moment, iar eventualitatea
creşterii nivelului apei lacului, în caz de ploaie, constituia o
ameninţare cu inundarea a locului unde avea loc excavarea. S-a
recurs la construirea unui baraj de protecţie în jurul bărcii ca şi
a unor sisteme de susţinere a bărcii, pe măsură ce barca era
dislocată din mâl. Barca a trebuit stropită mereu cu apă, ca să-şi
păstreze umiditatea şi să nu se desfacă în bucăţi. Păstrarea formei
bărcii şi ridicarea ei, cât mai repede posibil şi în cele mai bune
condiţii trebuia să se facă în mod controlat.
Nimeni nu ştia cum trebuie să fie ridicată o astfel de epavă. O
cale ar fi fost să fie făcută bucăţi şi apoi să fie reasamblată.
Dar o astfel de idee nu era agreată de nimeni. A fost adoptată până
la urmă o idee ad-hoc, care presupunea îmbibarea structurii
originale cu fibre de sticlă. În plus, sub corpul bărcii, au fost
săpate adevărate tunele şi mai multe coaste din fibră de sticlă au
fost înserate printre cele originale, de la pupă până la proră.
Spaţiile rămase au fost umplute apoi cu spumă din aceiaşi substanţă
care s-a lipit de întreaga structură. Noroiul care a mai rămas a
fost eliminat abia după aceea şi întregul vas a fost pulverizat din
nou cu poliuretan. Această lucrare a durat unsprezece zile.
Barca astfel 'împachetată' a fost ridicată şi a pornit într-o
nouă călătorie, după 2000 de ani, plutind pe Marea Galileei,
remorcată cale de trei sute de metrii, până la chibuţul Ginosar,
unde urma a fi conservată. Deşi împachetarea ei a durat doar
unsprezece zile, au fost necesari, în continuare, paisprezece ani
de tratament al bărcii, în vederea pregătirii ei pentru
expunere.
Studiul iniţial al bărcii din Marea Galileei a întărit prima
estimare că, aceasta avea câteva elemente deosebite faţă de
alte vase mediteraneene, cu aceeași vârstă, unele dintre
particularităţi fiind unice în cazul bărcilor folosite pe lacurile
interioare. Majoritatea scândurilor erau făcute din lemn de cedru
libanez având o grosime de 3 cm. Chila şi puntea erau îmbinate
lateral într-o manieră devenită clasică, cu caneluri şi cep,
înţepenite apoi cu dopuri din lemn tare. Ramele suporţilor
transversali erau făcute din ramuri de stejar şi puntea fixată de
ea prin cuie de fier.
Forma bărcii, pupa rotunjită şi prora ascuţită par diferite de
oricare barcă înregistrată până atunci de arheologi, deşi există
multe reprezentări artistice de bărci care arată exact ca aceasta.
În timp ce toate aceste lucruri fascinau, ceea ce realmente a
stimulat, cel mai mult a fost faptul că, în timp ce barca a fost
iniţial făcută de constructori, de-lungul vieţii sale de câteva
generaţii, ea a fost reparată de multe ori cu tot felul de soiuri
de lemn (vreo douăsprezece feluri), cu diferite priceperi de lucru
şi adesea scândurile au suferit o reîmbinare cu cuie obişnuite. În
final, poate că barca a devenit inutilă şi a fost abandonată.
Pentru expunerea bărcii, întăriturile din fibră de sticlă, care
i-au menţinut forma, au fost înlocuite cu un cadru exterior de
oţel.
Deşi această barcă nu poate concura cu vasele rapide ale
Vikingilor din secolele IX-XIII, ea arată frumos şi este bine
păstrată. Chiar dacă eşti o persoană religioasă sau nu, faptul că
această barcă a existat în timpul când Hristos a mers pe pământ o
face mai deosebită. Nimeni din cei care vin la Marea Galileei nu
este indiferent la frumuseţea ei şi la asociaţiile istorice pe care
le provoacă. Această barcă ne dă o legătură tangibilă cu acele zile
depărtate.
De 2.000 de ani religia fondată de El a dat speranţă şi pace
multora, dar de asemenea a fost şi cauza a numeroase războaie ale
bărbaţilor din tabere opuse care vroiau să-şi trăiască viaţa în
numele Lui. În plus, biserici şi arte de frumuseţe extremă au fost
create timp de secole în onoarea Lui, iar credinţa în El, în pace,
iertare şi iubire au devenit punctul de răscruce al celor mai
civilizate naţiuni.
Unul dintre cele mai surprinzătoare lucruri care a scăpat
observaţiei noastre, este porţiunea excesiv de mică de pământ pe
care a apărut planta abia înflorită a Creştinătăţii . . . Lăsând la
o parte două sau trei călătorii scurte pentru Mântuire, el a
petrecut viața sa, lecturile sale moralizatoare din Evanghelii şi
miracolele realizate, în cadrul unor peregrinări nu mai lungi decât
printr-un stat obişnuit din Statele Unite. Acest fapt
stupefiant este mai mult decât pot eu să pricep. Tot aşa cum nu ar
obosi un om care ar trebui să citească sute de pagini de istorie la
fiecare 3-4 km . . . (Mark Twain citat de Shelley
Wachsmann)
Unele dintre cele mai celebre predici şi minuni au fost făcute
în jurul Mării Galileei. Adesea El a folosit o ambarcaţiune de
pescuit ca platformă pentru a se adresa mulţimilor de pe ţărm sau
pentru a traversa părţi din lac.
Pe când umbla pe lângă Marea Galileei, a văzut doi fraţi, pe
Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau
mreaja în mare, căci ei erau pescari, . . . Şi de acolo, mergând
mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe
Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor,
dregându-şi mreje, şi i-a chemat. (Matei 4:18, 21)
Alegoriile lui Iisus erau adunate din experienţa de viaţă
simplă, de fiecare zi, a locuitorilor, astfel încât aceştia puteau
să înţeleagă şi să interiorizeze cu uşurinţă mesajele adresate lor.
De aceea Marea Galileei apare atât de mult în Evanghelii.
În ziua aceea, ieşind din casă, şedea lângă mare. Şi s-au
adunat la El mulţimi multe, încât intrând în corabie şedea în
ea, şi toată mulţimea stătea pe ţărm. Şi le-a grăit lor multe, în
pilde, zicând: Iată, a ieşit semănătorul să semene. Asemenea este
iarăşi Împărăţia cerurilor cu un năvod aruncat în mare şi care
adună tot felul de peşti. Iar când s-a umplut, l-au tras pescarii
la mal şi, şezând, au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i-au
aruncat afară. (Matei 13: 1-3, 47, 48)
Iată acum, în paralel, să ne amintim şi relatările lui Josephus
Flavius despre Războiul Evreilor.
Astfel urmăriţi, evreii nu mai puteau să scape de pe uscat,
unde toţi erau înarmaţi împotriva lor, decât susţinând lupte navale
de la egal la egal . . . Dezastrul urma după ei, erau scufundate
bărci , vase şi totul.
Când Iisus a spus oamenilor 'Daţi deci cezarului cele ce sunt
ale cezarului, . . .' faţa monedei pe care el o ţinea în mână
trebuie să fi fost cea a împăratului Tiberius, în timpul domniei
căruia a oficiat Iisus. Tiberius a murit în anul 37 d.Hr. şi a fost
urmat de Caligula.
Religia romană era o extindere a valorilor statului şi lipsită
astfel de orice adâncime spirituală. Romanii considerau adorarea
împăratului ca pe o declaraţie de devoţiune către împărat şi ca o
expresie de loialitate pentru imperiu. Ca o parte a cultului
imperial, împăraţii urmau a fi zeificaţi după moarte. Caligula a
devansat actul zeificării. Declarându-se singur, drept zeu în
viaţă, el a legiferat ornamentarea concomitentă cu chipul lui
sculptat, inclusiv un templu dedicat veneraţiei, unde sacrificiile
de păsări rare erau oferite în anumite zile din lună. Pentru
populaţiile păgâne aservite, exista întotdeauna un loc în panteonul
local pentru un zeu în plus, chiar un împărat.
Singura religie din provinciile cucerite care nu putea accepta
alt zeu era monoteismul evreilor. Ce era de făcut? Evreii erau
într-o situaţie dificilă şi periculoasă. Ei nu puteau îndura
statuile cultului imperial în interiorul caselor de rugăciune
proprii. Dar mergi şi explică-i lui Caligula acest lucru.
Guvernatorul roman a încercat să argumenteze evreilor situaţia
prezentă. El a subliniat că numai evreii, dintre toate popoarele
din Imperiul Roman, refuză să ridice aceste statui. Subliniind
puterea Romei, el a accentuat că un astfel de refuz ar echivala cu
o rebeliune. Dintre toate oraşele care erau cu faţa la Kinneret,
Migdal era cel mai vehement în opoziţia sa faţă de legea Romei.
În vara anului 67 d.Hr., ca urmare a unei campanii de succes, de
distrugere metodică a oraşelor evreilor din Galileea, generalul
roman Vespasianus a ajuns la Akko-Ptolomais. Acolo el a adunat o
forţă romană formidabilă, aproape 60 000 de luptători. Înainte ca
romanii să termine fortificaţiile lor, Ben Sapphia a condus un raid
al evreilor, un comando plutitor, curajos, împotriva taberei
romane, în curs de instalare la Migdal. Apropiindu-se neobservaţi
dinspre lac, grupul de partizani a reușit să se furişeze până la
romanii care lucrau la fortificaţii, împrăştiindu-i şi doborând
parte din peretele de apărare al taberei. Oamenii din Migdal au
pregătit de asemenea o mare flotă de bărci de pescuit pentru luptă,
sau pentru evacuare, în caz de înfrângere pe mal. Pe de altă parte,
ca urmare, Vespasian, a mobilizat şi confiscat vase de pe Kinneret
şi a încercuit vasele evreilor care se opuneau. Evreii au fost în
dezavantaj, pietrele lor loveau doar armurile purtate de soldaţii
romani. Arcaşii romani auxiliari răspundeau cu ploi de săgeţi,
contra cărora evreii erau fără apărare. Câteva bărci au încercat să
rupă liniile romane. Dar bărcile erau atât de apropiate încât
romanii străpungeau evreii cu suliţele lor sau chiar săreau în
bărcile evreieşti şi ucideau pe ocupanţii acestora cu sabia. Multe
bărci au fost capturate când ele erau găsite de romani. Apele
Kinneretului s-au înroşit de sânge; cadavrele acopereau malurile
lacului, în timp ce altele pluteau pe ape. Vasele distruse erau
împrăştiate pe coastă. Romanii au încetat carnagiul doar după ce
n-a mai rămas nimic de ucis. În continuare,
. . . Vespasianus i-a închis pe toţi într-un stadion,
poruncind ca bătrânii şi cei firavi la trup, în număr de 1 200, să
fie ucişi. Din rândul tinerilor a ales pe cei mai voinici, în număr
de 6 000, şi i-a trimis lui Nero, la Isthmus; restul mulţimii, 30
400 de oameni, i-a vândut ca sclavi, cu excepţia celor pe care i-a
dăruit lui Agrippa. Întrucât prizonierii proveneau din regatul său,
el l-a lăsat pe Agrippa să facă cu ei ce pofteşte, dar şi regele
i-a vândut i-a rândul lui. (Flavius Josephus)
După cucerirea Ierusalimului, în anul 70 d.Hr., Masada, o cetate
aflată pe vârful unui munte din apropierea Mării Moarte, a fost
ultimul refugiu al rezistenţei evreilor contra romanilor. Romanii
au trebuit să construiască o rampă din pământ şi pietre cu o
înălţime de 114 m diferenţă de nivel, ca să ajungă până la zidul
cetăţii. Se pare, după unii istorici, că lucrarea a fost făcută cu
sclavi evrei şi a fost gata abia în anul 73 d.Hr. Cei 960 de
apărători ai cetăţii, după o rezistenţă de trei ani, au preferat să
se sinucidă decât să cadă în mâinile romanilor. Rezistenţa lor a
rămas un simbol al dorinţei de libertate a evreilor.
Nouăsprezece secole după bătălie, speculaţia privind
legătura cu Iisus a bărcii noastre a ajuns puternică în media şi
mai ales printre vizitatorii străini, mulţi dintre ei fiind
pelerini creştini, care intrau zilnic pe site. Dar pentru noi,
membrii echipei implicate în excavarea bărcii şi pentru mulţi
vizitatori locali, altă problemă rămânea - mai importantă - dacă
barca nu ar putea fi una din acelea ajunse pe mal după masacrul din
bătălia de la Migdal. Atât locul unde barca a ajuns să stea, pe
malul de lângă Migdal cât şi data presupusă când a fost făcută, fac
acest scenariu rezonabil, chiar şi din perspectivă
arheologică. (Shelley Wachsmann)
În timpul excavaţiei şi a studierii interiorului bărcii, Moshele
unul din cei doi fraţi care a descoperit epava bărcii, a găsit în
nămolul de pe fundul bărcii un vârf de săgeată. Săgeata în sine
putea să ajungă şi ulterior în barcă după ce aceasta a ajuns pe
fundul apei. Deci nu era neapărat necesar ca ea să fi rămas din
Bătălia de la Migdal, adică să aibă aceeași vârstă.
Răspunsul la această întrebare a fost dat abia în zilele
noastre, în urma săpăturilor arheologice făcute la Gamla, o aşezare
evreiască situată pe un vârf de munte, din Înălţimile Golan, la
nord de Kinneret. Cetatea Gamla a rezistat forţelor romane mai mult
de o lună, după masacrul de la Migdal, începând cu mijlocul lunii
noiembrie din anul 67 d.Hr. Acolo romanii au fost respinşi de
câteva ori.
În timpul săpăturilor au fost identificate 1600 de vârfuri de
săgeţi, dintre care 14 exemplare aveau o formă piramidală. Acestea
au fost trase de arcaşii suplimentari aduşi de Vespasian, de la
Migdal, când a reluat atacul asupra cetăţii Gamla. Ele semănau cu
vârful de săgeată găsit în barcă. Nu este exclus ca acest fapt să
constituie o dovadă în plus asupra masacrului de la Migdal şi ca o
a barcă din acele timpuri să devină epavă pe malul Lacului
Kineret.
Timpul a trecut. Acest lucru poate fi măsurat întâi în ani,
apoi în secole şi finalmente în milenii. Armatele s-au confruntat.
Regatele şi imperiile s-au ridicat şi au căzut. Culturile au apărut
şi au murit. Luptele şi războaiele au fost câştigate şi pierdute.
Continente au fost descoperite, redescoperite şi colonizate.
Oamenii au zburat prin aer în maşini şi chiar au aselenizat.
Printre toate acestea, o barcă a continuat să rămână inactivă în
pace. (Shelley Wachsmann)
Şi, chiar dacă, nu s-ar fi demonstrat găsirea nici a bărcii lui
Hristos şi nici obţinerea unei dovezi a masacrului de la Migdal,
tot rămâne un fapt formidabil şi indiscutabil, găsirea unei epave a
unei bărci, păstrată într-un mediu anaerobic, în nămolul de pe
fundul Mării Galileei, timp de 2 000 de ani, ca o dovadă a
măiestriei constructive a locuitorilor planetei, în urmă cu atât de
mult timp.
Semnificaţia bărcii pentru înţelegere şi comuniune, zilele
oficierilor lui Iisus pe Marea Galileei, vine să constituie o
discuţie pe înţelesul lumii Creştine de peste tot. Eu sunt optimist
că Evreii, de asemenea, vor auzi că barca le va spune despre o
barcă antică care a existat, care până la descoperirea ei, vorbele
lui Josephus erau doar nişte şoapte slabe. Într-un sens foarte
real, această luptă fragilă de la Migdal a fost acea istorie din
spatele vieţii. . . . ceea ce a fost prima angajare navală
disperată. Nu încape îndoială, în vederile mele, că în anii
următori, barca, va fi prezentată într-un montaj care să poată în
final să justifice, şi să devină o atracţie majoră pentru cei
curioşi asupra trecutului nostru comun iudeo-creştin. (Shelley
Wachsmann)
Bibliografie:
- Shelley Wachsmann, The Sea of Galilee Boat. A 2000 Year Old
Discovery From the Sea of Legends, Perseus Publishing. Cambridge,
Massachusetts. 1995, 2000.
- Flavius Josephus, Istoria Războiului Iudeilor Împotriva
Romanilor, Editura Hasefer, 2002.
- BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Tipărită cu Binecuvântarea
Preafericitului Părinte DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
cu APROBAREA SFÂNTULUI SINOD, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă Bucureşti, 2008.