Evoluţia Universului, evoluţia stelelor, evoluţia geologică ca
şi a vieţii pe Pământ, nu pot fi abordate fără noţiunea de timp.
Timpul este un cuvânt care a apărut şi al cărui conţinut s-a
dezvoltat îmbrăcând de-lungul evoluţiei cunoaşterii umane haine tot
mai sofisticate. De la începutul vieţii sale conştiente omul a fost
impresionat de anumite succesiuni de fenomene - aceleaşi mereu - ca
trecerea de la zi la noapte, revenirea Lunii la fiecare 28 de zile
la aceeași formă şi revenirea nivelului strălucirii Soarelui,
începând cu solstiţiul de iarnă, după un număr de 365 de zile.
Au fost introduse, treptat, calendarul, apoi ceasul şi apoi
datarea radioactivă. Introducerea noţiunii de timp de către om a
permis luarea în consideraţie a succesiunilor de fenomene în
revenire, a descoperirii duratei vieţii, a istoriei umanităţii şi a
valorii atât de preţioase a moştenirilor datorate înaintaşilor,
lucruri care au constituit o chezăşie pentru îmbunătăţirea
calităţii vieţii. Memoria şi experienţa omului au crescut simultan
şi s-au întreţesut cu memoria şi experienţa umanităţii, păstrată în
scrieri, arhitectură, artă, culturi şi civilizaţii.
Cea mai clară periodicitate sesizată a fost trecerea de la lumină
la întuneric - de la zi la noapte. Aceasta era legată de
necesitatea de odihnă, dar şi de imposibilitatea de a continua
aceeași viaţă din timpul zilei.
Măsura de timp este parte a unui sistem de măsuri fizice,
folosit de om: Sistemul Internaţional de Unităţi - metru, kilogram,
secundă, amper, grad Kelvin, candelă şi mol. Timpul este folosit ca
să marcheze succesiunea evenimentelor, pentru a compara durata
diferită a acestora ca şi intervalele dintre ele, sau să
înregistreze vitezele de schimbare a unor fenomene.
Calendarul este deja o abstractizare
matematică folosită la calculul perioadelor de timp cu extindere
mai mare. S-a pornit de la configurarea (conştientizarea) primelor
noţiuni de aritmetică: noţiunile de egal, jumătate, dublu, mai mic,
mai mare, chiar de minim şi maxim, pentru a descrie o serie de
evenimente independente de conştiinţa omului şi care sunt
hotărâtoare pentru supravieţuirea sa. Este vorba de trăirea
trecerilor de la zi la noapte, a fazelor Lunii, a constatării
echinocţiilor (ziua egală cu noaptea) şi a solstiţiilor Soarelui
(ziuă minimă sau noapte minimă) şi, mai ales, a revenirii
strălucirii Soarelui după un număr de 365 de zile.
Soarele. Fotografie de
Harry Minți.
Imaginea a fost expusa in cadrul
expoziţiei 'Universul Florilor', deschisă la Aniversarea a 100 de
ani de la înfiinţarea Observatorului Astronomic din Bucureşti, în
aprilie 2008.
Revenirea strălucirii Soarelui şi periodicitatea acestei
reveniri şi-a găsit aplicaţie imediată, legat de necesităţile de
supravieţuire, cules, variaţia prezenţei elementelor de hrană şi a
posibilităţilor de continuare a vieţii. Este vorba de anul
solar.
Observarea minunilor firmamentului din timpul nopţii şi
constatarea revenirii unor imagini deja văzute, în mod repetat, a
dus la luarea în considerare mai ales a revenirii fazelor Lunii, la
fiecare 28 de zile. Se pare că, după cum sugerează artefactele
descoperite în paleolitic, Luna a folosit la calculul timpului încă
de acum 12 000 sau chiar 30 000 de ani. S-a instituit astfel durata
lunară.
Perioada calendaristică, lunară, s-a aflat la baza primelor
calendare. Au rezultat astfel 12 sau 13 luni pe an, corespunzător
unui an de 346 şi respectiv de 364 de zile.
Supravieţuirea omului a fost şi a rămas dependentă de Imperiul
Plantelor. Şi pentru că dependenţa cea mai mare a supravieţuirii
omului era legată de existenţa şi reînvierea plantelor, prima zi a
anului solar, a fost marcată de constatarea echinoxului de
primăvară sau a celui de toamnă şi a solstiţiului de iarnă. Aşa s-a
ajuns la alcătuirea calendarelor luni-solare.
Planetele au câteva caracteristici sub care se materializează,
mai ales pe cerul nopţii, care le fac deosebite. Pentru că
planetele se rotesc în jurul Soarelui în acelaşi plan cu Pământul,
şi el o planetă, ele pot fi văzute, de fiecare dată, în aceiaşi
fâşie de cer, numită planul eclipticii sau zona zodiacală, denumire
care ne aminteşte de babilonieni. În al doilea rând, pentru că
planetele sunt mult mai apropiate decât stelele şi deci prezintă un
disc aparent, ele nu prezintă scintilaţie, 'nu clipesc', aşa cum
fac stelele. În plus, şi în al treilea rând, tot din cauza
apropierii lor relative, au o mişcare deosebită faţă de fondul
stelelor fixe. De fapt, de aici, vine şi numele de planetă.
'Rătăcitoare' printre stele.
Noţiunea de timp s-a îmbogăţit prin impunerea unor subdiviziuni,
necesare atât de mult pentru executarea acţiunilor zilnice:
răsărit, amiază şi apus. Anul a rămas să însemne perioada de
revenire a soarelui la acelaşi nivel de strălucire, după ce a
trecut prin echinoxul de primăvară (ziua egală cu noaptea),
solstiţiul de vară (ziua cea mai lungă), echinoxul de toamnă (ziua
egală cu noaptea) şi solstiţiul de iarnă (ziua cea mai scurtă).
Luna, ca durată, s-a impus, prin revenirea imaginii Lunii, după
parcurgerea celor patru faze ale ei - Lună Nouă (când Luna nu se
vede), Primul Pătrar (Luna ca un 'D'), Lună Plină şi Ultimul Pătrar
(Luna ca un 'D' văzut în oglindă).
Pentru că Luna face aproximativ 12 reveniri succesive în timpul
unei reveniri a strălucirii Soarelui, a urmat în mod firesc
împărţirea anului în 12 părţi. Dar pentru că cele 12 luni nu
constituiau totuşi un număr exact, care să completeze anul solar şi
nici un acelaşi număr de zile nu putea umple toate lunile anului, a
rezultat de aici un număr mare de variante de calendare de-lungul
timpului. Aceste probleme nu erau ridicate de vreo preocupare
privind 'simetria aritmetică' ci, . . . de nevoi stringente de
supravieţuire.
Numărul 12, o duzină, este gruparea de obiecte cea mai veche
întâlnită. Apoi, legat de duzină, numărul 60, este foarte
convenabil la numărătoare; este divizibil cu 2, cu 3, cu 4, cu 5 şi
cu 6, de asemenea, cu 10, cu 12, cu 15, cu 20 şi cu 30. Sunt
aspecte convenabile dacă ne gândim la schimbul în natură; de grâne,
de terenuri şi multe altele, între oameni şi comunităţi
diferite.
Amintim acest lucru, pentru că înainte de baza de numărare
zecimală, numărul 60, a constituit baza de numeraţie folosită şi
aceasta încă din timpul civilizaţiilor mesopotamiene (perioada
babiloniană veche merge de la aproximativ 2000 la 1600 î.Hr. şi
perioada babiloniană nouă de la 625 la 539 î.Hr.). Numărul 60 a
rămas până astăzi multiplul de bază pentru socotirea timpului. 60
de minute fac o oră. 60 de secunde fac un minut. De asemenea 60 x
6, adică 360 este numărul de unităţi, în grade sexagesimale, care
compun circumferinţa unui cerc. Oare s-a luat 360 de grade pentru
cerc, pentru că acesta prefigurează forma discului solar? Cu
siguranţă. Este vorba de numărul de zile dintr-un an solar! Două
duzini au fost atribuite numărului de ore necesare pentru o rotaţie
a Pământului în jurul axei sale. Şi, opus amiezii zilei, s-a fixat
miezul nopţii.
Dar dacă un unghi se măsoară prin numărul de grade, minute şi
secunde de arc, trebuie făcută deosebire de ora, minutul şi secunda
de timp. Numărul 10, de la numărul degetelor de la mâini sau de la
picioare, a devenit bază de numeraţie, introdusă de civilizaţia
chineză, abia în secolul întâi d.Hr., în estul continentului şi de
matematicianul arab, al-Uqlidisi, în secolul X, în vestul
continentului.
Câteva calendare
Calendarul babilonian avea 12 luni lunare, fiecare începând la
Lună plină. Civilizaţiile babiloniene s-au dezvoltat pe văile
fluviilor Tigru şi Eufrat care au facilitat la vremea respectivă o
agricultură înfloritoare. Calendarul babilonian este bazat pe cel
sumerian din secolul 21 î.Hr., folosit în oraşul Ur. Lunile
începeau în primăvară. În secolul 6 î.Hr., acest calendar este
adoptat de evrei, în timpul exilului babilonian, şi de alte
populaţii din zonă. Numele de luni, ca: Nisan, Yyar, Tammuz, Av,
etc., provin din acea perioadă de timp. Amănuntele privind
calendarul babilonian provin din tăbliţele de lut, acoperite cu
scriere cuneiformă, descoperite la începutul secolului XIX, la 100
km sud de Bagdad.
Calendarul antic egiptean avea anul de 360 de zile, cu 12 luni
de câte 30 de zile fiecare: Thoth (Ra=Soarele, zeul suprem),
Phaophi (Inundaţia), Athyr (Nilul acoperă pământul), Choiak (Nilul
acoperă pământul), Tybi (Nilul se retrage), Mechir (natura
reînvie), Phamenoth (Grânele cresc), Pharmouthi (Grânele sunt
crescute), Pachon (Zeul Lunii), Payni (Festivalul Culesului),
Epiphi (Grânele se macină în tot Egiptul), Mesore (Naşterea
Soarelui), fiecare lună cu 3 săptămâni de 10 zile. Anul începea în
iulie, la vremea revărsării Nilului, momente importante pentru o
civilizaţie agricolă. Se adăugau 5 zile de sărbătoare la sfârşitul
anului, pentru a completa anul solar de 365 de zile. Numărătoarea
anilor începea de la 4 236 î.Hr.
Calendarul evreiesc are 12 luni: Nisan (Berbecul), Yyar
(Taurul), Sivan (Gemenii), Tammuz (Racul), Av (Leul), Elul
(Fecioara), Tishrei (Balanţa), Marcheshvan (Scorpionul), Kislev
(Săgetătorul), Tevet (Capricornul), Shvat (Vărsătorul), Adar
(Peştii), luni de câte 29-30 zile, care adunate alcătuiau anul de
354 de zile. Calendarul începe în septembrie, la solstiţiul de
toamnă. Lunile calendaristice încep cu faza Lunii Noi. Anul nou,
5771 (socotit de la 3761 î.Hr.), a început la 9 septembrie 2010.
Luna are 4 săptămâni de câte 7 zile. Zilele săptămânii sunt: Ziua
Întâia, Ziua a Doua, Ziua a Treia, Ziua a Patra, Ziua a Cincea,
Ziua a Şasea şi Ziua de Sabat.
Calendarul roman, avea 10 luni: Martius (Marte), Aprilis (luna
lui Venus), Maius (Maia, zeiţă romană), Iunius (Juno, soţia lui
Jupiter), Julius (Julius Caesar, luna a cincea după Romulus),
Augustus (primul împărat roman, luna a şasea după Romulus),
September (luna a şaptea după Romulus), October (luna a opta după
Romulus), November (luna a noua după Romulus), December (luna a
zecea după Romulus) şi se crede a fi fost introdus de Romulus,
fondatorul Romei, în anul 753 î.Hr. Lunile aveau 30-31 de zile.
Anul începea în martie (guvernat de Marte, zeul războiului). Anul
avea 304 zile şi 61 de zile de iarnă nerepartizate. Abia în anul
713 î.Hr., Pompilius, a adăugat lunile Ianuarie (Janus=zeul roman
al începutului anului) şi Februarie (Februum= purificare).
Calendarul hindus apare pomenit din timpurile vedice. În
februarie 2010 a fost anul 5111. Ziua începea cu răsăritul
Soarelui. Anii, cu denumiri diferite, se repetau după un ciclu de
60 de ani. Săptămâna avea 7 zile: Ravi (Soarele), Soma (Luna),
Mangala (Marte), Buddha (Mercur), Guru (Jupiter), Shukra (Venus) şi
Shani (Saturn). Ecliptica era împărţită în 27 de diviziuni care
reflectă poziţia Lunii faţă de 27 constelaţii de stele (de exemplu:
conjuncţie cu lambda şi fi Orion, cu Betelgeuse, cu Castor şi
Polux, cu niu, delta şi teta Cancer, etc.). Numărătoarea a început
la 3102 î.Hr. Cele 12 luni ale anului aveau următoarele denumiri:
Chaitra (prima lună a anului, corespunzătoare echinoxului de
primăvară, la 20 martie dar şi momentul creării universului),
Vaishakh, Jyaishtha, Ashadha, Shravana, Bhaadra, Ashwin, Kartik,
Agrahayana, Paush, Magh, Phalgun. Primul text astronomic datează
din anul 1200 î.Hr. şi este datorat lui Lagadha. Instrumentele
folosite pentru observarea cerului erau gnomon-ul (un fel de ceas
solar), sextantul, clepsidra, astrolabul, etc.
Calendarul chinezesc este un calendar lunii-solar. Anul Lunii Noi
sau Festivalul Primăverii este sărbătoarea cea mai importantă a
anului la chinezi. Anul 2011 gregorian va fi la chinezi, anul 4708,
4709 sau 4648, în funcţie de diferite tradiţii de ale lor, mai ales
în funcţie de domnia Împăratului Galben, Huangdi. Anul Nou
Chinezesc cade la diferite date, între 21 ianuarie şi 20 februarie,
urmând solstiţiului de iarnă. Un ciclu zodiacal de 12 ani combinat
cu cele cinci principii - lemn, foc, pământ, metal şi apă - şi cu
posibilitatea a două forme importante în cadrul filozofiei Ying şi
Yang, generează o periodicitate de 60 de ani a revenirii celor 12
semne zodiacale chinezeşti: Şobolanul, Taurul, Tigrul, Iepurele,
Dragonul, Şarpele, Calul, Oaia, Maimuţa, Cocoşul, Câinele şi
Porcul. Chinezii au început să folosească calendarul
gregorian la sfârşitul secolului XIX.
Calendarul dacic de la Sarmisegetuza este foarte interesant.
Este format din câteva cercuri, din stâlpi de piatră, cu funcţii
complexe: de calendar, de planetariu, de ceas solar, de marcarea
momentelor religioase, de agricultură şi păstorit. Anul începea la
22 decembrie, cu 364 de zile, 13 luni de câte 28 zile şi 52 de
săptămâni. Complexitatea construcţiei Marelui Sanctuar dă încă loc
la discuţii numeroase privind toate semnificaţiile aranjamentului
pietrelor din alcătuirea sa.
Calendarul islamic are 12 luni lunare şi astfel anul are 354 sau
355 de zile. Datarea calendarului a început în anul când Profetul
Muhammad a fost pentru prima oară la Mecca. Astfel 7 decembrie 2010
d.Hr. înseamnă anul 1432. Fiind un calendar lunar pur, acesta nu se
sincronizează cu anotimpurile. Zilele săptămânii sunt: Yawm as-Sabt
(ziua de Sabat), Awm al-Ahad (ziua întâia), Yawm al-lthnayn (ziua a
doua), Yawm al- Thalaathaa (ziua a treia), Yawm al-Arba'aa' (ziua a
patra), Awm al-Khamis (ziua a cincea), Yawm al-Jumu'ah (ziua
ultimă).
Calendarul Gregorian, cunoscut şi ca cel vestic, sau creştin, a
fost introdus de Papa Gregory XIII, printr-un decret în anul 1582
şi adoptat ulterior, treptat, şi de celelalte ţări. Discuţiile
pentru modificarea calendarului au început încă din anul 325, la
Consiliul de la Niceea. Principala cauză a introducerii acestui
calendar era legată de păstrarea momentului serbării Paştelui la
echinoxul de primăvară. Până la acel timp, cele patru zile rămase
după scurgerea a patru ani - prin socotirea anului de 365 de zile
pline, în loc de 365,25 - erau adăugate la luna februarie, ca ziua
29, constituind anul bisect, aşa cum o făceau majoritatea
calendarelor alcătuite până atunci. Dar cum nici acest lucru nu era
de ajuns, pentru că anul solar avea de fapt 365,2425 zile, ceea ce
însemna o diferenţă de 10,8 minute faţă de calendarul Julian - faţă
de anul solar de 365,25 zile - sărbătorile Paştelui erau treptat
devansate tot mai mult şi ajunseseră a fi sărbătorite pe data de 11
martie. Momentul echinoxului este la 21 martie. Aceiaşi deplasare
în timp, a sporit în continuare şi s-a ajuns la 13 zile, la nivelul
secolului XX. Însă nici atunci biserica rusă şi grecească nu au
vrut să renunţe la calendarul lor.
Zilele săptămânii au rămas numite, în general, după planetele
zodiacale: Luni (Luna), Marţi (Marte), Miercuri (Mercur), Joi
(Jupiter), Vineri (Venera = Venus) şi Sâmbătă (Sabat), iar Duminică
(Ziua Domnului). Lunile anului sunt numite corespunzător
calendarului roman.
După cum vedem, afară de perseverarea în asigurarea unei
concordanţe bune cu anul solar şi aproximativ corespunzătoare cu
lunile lunare, denumirile zilelor săptămânii şi a lunilor anului,
au rămas în general datoare denumirilor planetelor zodiacale, iar
de-a lungul istoriei, mai marilor timpului, sub care diferitele
calendare au fost instituite.
Planetele zodiacale au fost considerate încă din timpul
civilizaţiei babiloniene. Considerarea zeilor, corespunzător
mitologiei politeiste din vremea Greciei şi Romei antice, pentru
denumirile din calendar, a fost preluată în general şi de
calendarele moderne, folosite de monoteişti. Aşa că să nu ne mai
mirăm că, şi în zilele noastre, se mai acordă interes, chiar de
către oameni de bun simţ, astrologiei, care propagă din interese
pecuniare, credinţa în influenţa mersului planetelor asupra vieţii
oamenilor. Afară de Soare, de care depinde viaţa noastră pe
Pământ (si care reprezinta factorul de bază al
fotosintezei la plante, prin care se generează astfel hrană şi
oxigen) şi de Luna care împreună cu Soarele, determina mareele de
care trebuie ţinut cont în navigaţie, alte 'influențe' sunt
construite în capul omului. (A se vedea şi articolul: Pe care parte
a telescopului trebuie să privim, . . . chiar şi în era
televiziunii şi a Photoshop-ului?)
S-au mai folosit şi alte fenomene, legate de prezenţa minunată a
lui Venus, ca Luceafăr de seară sau Luceafăr de dimineaţă, mai ales
de către civilizaţiile care s-au dezvoltat în apropierea
ecuatorului.
Planeta Venus a fost foarte importantă pentru civilizaţia Maya.
Poate mai importantă decât Soarele. Mayaşii erau foarte interesaţi
de ciclurile astrelor. Venus a fost folosită în calendarul lor şi
pentru a determina timpul avantajos pentru un război. (Bineînţeles
că avantajul scontat trebuia să fie folosit de ei, pentru că ei o
venerau pe Venus şi duşmanii lor nu.)
Denumirile atribuite candelabrelor de pe cerul nopţii, minuni
vizibile de pe toate meridianele planetei, depindeau şi de
deprinderile şi intenţiile privitorilor. Pentru că planeta Marte
este un pic mai roşie la culoare, romanii au preferat-o în mod
deosebit la denumirea primei luni a anului sub semnul lui Marte,
zeul războiului. Toate civilizaţiile au folosit planetele pentru
calendar, dar nu toate au văzut sânge în roşeaţa lui Marte sau
îndemn la război în frumuseţea lui Venus. Romanii mai aveau o
zeitate pentru comerţ (Mercur), o zeitate pentru frumuseţe şi
dragoste (Venus), etc., dar de ce nu au pus prima lună a anului,
luna dragostei (Venus)?
Comun-iştii au văzut roşu în faţa ochilor şi fără a privi la
planeta Marte. Aşa că, putem socoti, folosind doar bunul simţ, că
influenţele planetelor asupra omului au fost inventate doar de om.
Planetele nu au nici-o vină! (A se vedea şi articolul Pe care parte
a telescopului trebuie să privim, . . . chiar şi în era
televiziunii şi a Photoshop-ului?) Dacă viaţa ar fi apărut şi
pe Marte, cum ar fi gândit marţienii despre planeta noastră
albastră? Abia acum îmi vine în cap acest lucru. Ce zeu i-ar fi
rezervat? Acele fiinţe ar fi fost geloase pe planeta noastră
albastră? Numai că, nu este de ajuns prezenţa elementelor: carbon,
azot, hidrogen şi oxigen şi a moleculelor organice elementare,
alcătuite pe baza acestora, pentru trecerea acestora la viaţă. Mai
este necesară şi apa lichidă. În plus, trebuie să crească procentul
de oxigen. (A se vedea şi articolul: Holocaustul oxigenului)
Pentru Ursae Majoris şi Ursae Minoris, românii spun Carul Mare
şi Carul Mic. Pentru Pleiade românii au ales cuvintele Cloşca cu
Pui. Şi, în sfârşit, pentru zeiţa frumuseţii, Venus, românii au
ales denumirea de Luceafăr de Dimineaţă şi Luceafăr de Seară, după
cum planeta, în funcţie de poziţia sa periodică, faţă de Soare şi
Pământ, se vede dimineaţa sau seara. Planeta Jupiter era
văzută drept zeul cel mare la romani. Românii au văzut-o ca
Luceafărul cel Mare. Şi, mai sunt şi alte denumiri folosite de
români: Ciobanul cu Oile, Sfredelul, Hora, Căţelul, Mănăstirea,
Puţul, Sfredelul Mare, Rariţa, Secera, etc. (a se vedea şi Ion
Ottescu). Aşa că, modul de alegere a denumirilor pentru planete şi
constelaţii, depinde în mod clar de ocupaţiile zilnice ale omului.
Unii se ocupă de cotropirea altor seminţii şi alţii de
agricultură.
Calendarul a devenit un sistem de organizare zilnică, din punct
de vedere social, religios, comercial, sau administrativ. Toate
culturile şi civilizaţiile au elaborat calendarul propriu în
funcţie de modelarea proprie a necesităţilor lor particulare şi
raportate la perioada dată.
Acestea au fost câteva dintre criteriile pentru care alcătuirea şi
modificările calendarului au avut loc, în mod sistematic, de-lungul
timpului, pe măsură ce precizia observaţiilor astronomice a
crescut.
Câteva ceasuri
Orologiile. Dacă la început era suficient să folosim noţiunile
de răsărit, amiază şi apus şi eventual să măsurăm distanţele
parcurse într-un anumit timp numărând paşii, ulterior au apărut
Ceasul Solar (constatarea deplasării umbrei soarelui lăsată de un
băţ înfipt vertical în pământ) , Ceasul cu Nisip (clepsidra) şi
Ceasul cu Apă. Erau folosite de asemenea candele care marcau timpul
în funcţie de consumarea unei cantităţi de ulei anume, în funcţie
de utilizarea urmărită. Mărirea semnificativă a preciziei marcării
timpului a fost dată de apariţia ceasurilor cu pendul vertical sau
cu arc în spirală, care au apărut relativ mai târziu. Cele mai
precise ceasuri din zilele prezente sunt ceasurile atomice. Acestea
folosesc frecvenţa de tranziţie a electronilor din atom - care se
măsoară în domeniul microundelor - ca frecvenţă standard, pentru
păstrarea ritmului timpului şi care atinge o precizie de până la 10
miliardimi de secundă în 24 de ore. Ceasurile atomice constituie
baza de timp necesară actualmente în toate serviciile de transmisii
radio, televiziune, GPS şi zboruri extraterestre.
Datarea folosind cercurile de
creştere ale copacilor
Iată 'un ceas cu trei cadrane' care poate fi folosit la datarea
lucrurilor făcute din lemn. Orice copac doborât poate fi datat prin
luarea în considerare a cercurilor de creştere din interiorul
trunchiului său. În fiecare an cercurile de creştere denotă o
caracteristică climatică şi sezonieră distinctă: iarnă-vară,
sezoane uscate sau umede, creştere la latitudine anumită, etc.
Dendrocronologii măsoară
cercurile pentru anii recenţi, unde data exactă a fiecărui inel
este cunoscută prin socotirea înapoi de la anul în care copacul a
fost doborât. Din aceste măsurători, ei alcătuiesc colecţii de
mostre de inele, cu care dvs. puteţi compara mostrele de inele ale
unei probe arheologice de lemn a cărui dată doriţi s-o cunoaşteţi.
Astfel puteţi căpăta raportul: 'Această bârnă conţine o secvenţă de
imprimări de inele care se potriveşte cu o secvenţă din colecţia de
referinţă, care este cunoscută a fi fost depusă în anii de la 1541
la 1547. Casa a fost deci construită după 1547 d.Hr.' (Richard
Dawkins)
Cercurile concentrice de creştere
ale copacilor. Fotografie de Harry Minţi.
Acest mod de datare, folosind copacii, poate fi extins până la
100 milioane de ani, dacă folosim şi copaci din pădurile
fosilizate, deşi practica dendrocronologică nu trece de câteva sute
de ani şi o ghirlandă de mostre neîntreruptă poate fi alcătuită
chiar până la 11 500 de ani. Dar dacă au existat destule păduri
fosilizate, pentru a alcătui o ghirlandă de mostre de cercuri de
creştere, într-o perioadă mai veche, am putea declara că trei
cercuri de creştere succesive ale unui copac analizat, care a fost
viu de exemplu, cu 257 de ani înainte de sfârşitul perioadei
jurasic, va fi datată la anul 151 432 657 î.Hr.
O succesiune de straturi fine de sediment, depuse într-un lac
din perioadele glaciare, asemănător cu cele trei inele de copac,
variază de la un anotimp la altul şi poate asigura o precizie de
datare asemănătoare. Astfel, recifurile de coral care prezintă şi
ele creşteri anuale succesive, diverse, de la un an la altul, au
putut fi folosiţi la datarea cutremurelor de pământ.
Ceasul radioactiv
Aceste ceasuri acoperă datări pe intervale de timp mai mari,
mergând de la milenii la milioane de ani. Dar fiecare sistem de
datare are precizia lui. La o datare de câteva miliarde de ani, în
cazul datărilor geologice trebuie să ne mulţumim cu o precizie de
plus sau minus câteva zeci de milioane de ani. La o rocă cu o
vechime de numai câteva zeci de milioane de ani trebuie admisă o
eroare de plus sau minus câteva sute de mii de ani.
Un ceas radioactiv are la bază un izotop radioactiv. Din cele
aproximativ 100 de elemente cunoscute, cum ar fi: carbonul, fierul,
azotul, aluminiul, magneziul, fluorina, argonul, clorul, sodiul,
uraniul, plumbul, oxigenul, potasiul, staniul, etc. , câteva
elemente au şi izotopi. Caracteristica unui element este dată de
numărul de protoni din nucleul atomului său. Izotopii sunt formaţi
când numărul de neutroni din nucleul atomului se modifică, în timp
ce numărul protonilor rămâne acelaşi.
De exemplu, carbonul prezintă trei izotopi. Carbonul 12 este cel
mai comun, cu şase protoni şi 6 neutroni. Există apoi carbonul 13,
cu o viaţă prea scurtă pentru a ne preocupa de el şi carbonul 14
care este rar, dar nu chiar aşa de rar, după cum vom vedea, el
rămânând util, pentru datarea probelor organice recente. Există
multe feluri de dezintegrare radioactivă, dar lucrul cel mai
important este viteza de dezintegrare care este caracteristică
fiecărui fel de izotop. În cazul carbonului, timpul de înjumătăţire
- timpul în care numărul de atomi ai izotopului carbon 14 s-au
dezintegrat - este între 5 000 şi 6 000 de ani. Astfel, pentru
probe mai bătrâne de 60 000 de ani, datarea cu carbon radioactiv
devine inutilizabilă şi trebuie să apelăm la un ceas mai lent. Avem
de unde alege, dacă ne gândim de exemplu că timpul de înjumătăţire
pentru rubidiu-87 este de 49 de miliarde de ani şi pentru pentru
fermiu-244 este de doar 3,3 milisecunde. Dar şi în cazul carbonului
putem alege între carbon-15, cu un timp de înjumătăţire 2,4 secunde
şi carbon-14, cu un timp de înjumătăţire de 5730 de ani. (Mai mult
despre carbon-14, a se vedea şi în articolul: Barca lui
Iisus . . . sau o mărturie a masacrului de la migdal)
Un ceas atomic bazat pe potasiu-40 are un timp de înjumătăţire
de 1,26 miliarde de ani. Adică, după această durată de timp,
jumătate din potasiu-40 a trecut în argon-40. După alte 1,26
miliarde de ani o jumătate din potasiul-40, rămas nedezintegrat, va
trece şi el în argon-40 şi aşa mai departe. Aşa că, dacă în volumul
respectiv nu a intervenit argon şi din altă sursă - la începerea
procesului de dezintegrare, adică ceasul a fost adus la zero,
raportul izotopilor potasiu-40 şi argon-40 ne procură timpul
parcurs. Ca şi toate celelalte ceasuri radioactive folosite de
geologi, datarea cu potasiu/argon este folosită numai pentru roci
vulcanice. La solidificarea rocilor topite rezultate în urma
erupţiei, la formarea bazaltului sau a granitului, o dată cu
scăderea temperaturii, apar tot felul de cristale caracteristice
rocilor respective. Dintre acestea, cristalele de mică conţin
potasiu. La formarea cristalelor de mică ceasul atomic este adus la
zero. Dar toate ceasurile atomice ale tuturor izotopilor
radioactivi, sunt aduse la zero, la momentul solidificării.
Rocile sedimentare nu pot fi datate radioactiv pentru că nu
conţin roci vulcanice. Dar particulele de nisip care sunt
compactate ca să alcătuiască gresiile, pot proveni din roci
vulcanice erodate, cu un ceas adus la zero, mult înainte ca roca
sedimentară să fie depusă. Cel mai simplu ar fi să folosim rocile
vulcanice care sunt găsite în apropierea rocii sedimentare, sau
înglobate în ea. O fosilă este cel mai bine datată dacă este găsită
într-un strat sedimentar aflat între două straturi de roci
vulcanice.
Dar metoda este mult mai rafinată. Peste tot în lume rocile
sedimentare similare, cu acelaşi facies (o rocă fosiliferă cu
caracteristici asemănătoare de depunere), au fost identificate şi
au primit acelaşi nume: Cambrian, Ordovician, Devonian, Jurasic,
Eocen, Oligocen, Miocen, sfârşind cu Cuaternar, perioada cea mai
recentă. Sunt multe locuri pe pământ unde o succesiune continuă, de
câteva astfel de straturi consecutive, pot fi întâlnite. Şi la noi,
în România, se găsesc straturi din toate timpurile, iar în
Dobrogea: la Cernavodă şi în Munţii Măcin, avem succesiuni de
straturi, din cele mai vechi.
În acest fel, chiar înainte de a cunoaşte vârsta anumitor
fosile, de plante şi de animale, aflate în straturile sedimentare,
noi ajungem să cunoşteam ordinea de apariţie în timp a straturilor
geologice, dată de aceste succesiuni de straturi geologice de
origine vulcanică. Sau invers, odată ştiute vârstele anumitor
fosile, experţii în fosile, paleontologii, pot fi folosiţi de
companiile petroliere, pentru a identifica straturile de roci
particulare întâlnite în timpul forajelor, cu ajutorul fosilelor
constatate în ele.
O listă caracteristică de fosile
se foloseşte pentru a recunoaşte rocile din Ordovician, rocile din
Devonian şi aşa mai departe. Până în prezent, tot folosul acestor
ansambluri de fosile a fost de a ne ajuta la identificarea unei
bucăţi de rocă, dacă este, să zicem, din Permian, sau Silurian.
Acum vom trece mai departe şi vom folosi ordinea în care straturile
numite se aşează, ajutaţi de înşiruirea lor în jurul lumii, ca
evidenţă a faptului ce straturi sunt mai vechi sau mai noi decât
altele. Având stabilite aceste două serii de informaţii, noi putem
atunci considera fosilele din straturile succesive mai tinere,
pentru a vedea dacă ele constituie o secvenţă evolutivă sensibilă
atunci când sunt comparate cu oricare altele din secvenţă. Arată
ele un progres într-o direcţie sensibilă? Anumite feluri de fosile,
de exemplu mamiferele, apar doar după un timp dat, şi niciodată
înainte? Răspunsul la toate aceste întrebări este da. Întotdeauna
da. Fără excepţie. Pentru acest răspuns nu a trebuit niciodată un
fapt necesar, nimic din ceva care a trebuit să provină din metoda
noastră de identificare a straturilor şi din metoda noastră de a
obţine o secvenţă temporală. (Richard Dawkins)
Datarea folosind
genomul
Genomul este ca un arbore genealogic care dovedeşte întreaga
evoluţie de la microorganisme la fiinţe superioare. O informaţie
ereditară conţinută în sute de miliarde de gene care sunt zalele
lanţului dublu helicoidal care alcătuiesc genomul ( a se vedea şi
articolul Variaţiuni pe
tema oului şi a găinii: balena s-a născut din . . .
hipopotam?).
Genele sunt acelea care
alcătuiesc secvenţele de amino acizi, care determină structurile
terţiare ale proteinelor, care determină forma de priză în locurile
active, care determină chimia celulei şi care determină comportarea
de 'roi de grauri' a celulelor în dezvoltarea embrionară.
Astfel, diferenţele genetice pot, la începutul lanţului complex de
evenimente, să cauzeze diferenţe în drumul de dezvoltare embrionară
şi deci diferenţe în forma şi comportarea adulţilor. Supravieţuirea
şi succesele reproductive ale acestor adulţi acţionează prin
feedback asupra fondului genetic al genelor care alcătuiesc
diferenţa dintre succes şi eşec. (Richard Dawkins)
De-a lungul vieţii şi evoluţiei sale genomul câştigă noi şi noi
secvenţe de gene.
Viaţa nu este doar un joc de
omucidere în care escrocarea şi crima asigură injectarea genelor de
tip buruiană în generaţia următoare, dar şi, de asemenea, o
aventură simbiotică, cooperativă, în care partenerii triumfă.
Într-adevăr, în ciuda subestimării umanităţii care se petrece în
mod natural atunci când cineva priveşte la "Homo sapiens sapiens"
dintr-o perspectivă planetară, de miliarde de ani de evoluţie, noi
putem risca să pierdem ceva din grandomania noastră veche dacă noi
recunoaştem că specia noastră nu este alcătuită din lorzi ci din
parteneri: noi ne aflăm într-un parteneriat mut, de necontestat, cu
organismele bazate pe fotosinteză, care ne hrănesc, care ne asigură
oxigenul de respirat şi care ne ajută să eliminăm şi să convertim
deşeurilor noastre cu ajutorul bacteriilor heterotrofe (bacterii
parazite sau saprofite) şi fungii (plante inferioare, unicelulare
şi pluricelulare, ne vascularizate: ciuperci, mucegaiuri şi
licheni). Nici-o politică şi niciun avans tehnologic nu poate
reduce acest parteneriat. (Lynn Margulis şi Dorion Sagan)
Dacă ne vom examina ca produse ale unei simbioze petrecute
de-lungul a miliarde de ani, mărturiile asupra precursorilor
microbieni complecşi devine copleşitoare.
Corpurile noastre conţin o
veritabilă istorie a vieţii pe Pământ. Celulele noastre menţin un
mediu bogat în carbon şi hidrogen, ca şi al Pământului la începerea
vieţii. Aceşti factori complecşi microbieni trăiesc într-un mediu
de apă şi săruri cu o compoziţie asemănătoare mărilor şi cel
al mărilor originare. Noi devenim ceea ce suntem prin perpetuarea
laolaltă cu partenerii noștri bacterieni din mediul acvatic.
(Lynn Margulis și Dorion Sagan)
Spre deosebire de cazul straturilor geologice, unde nu putem
găsi o succesiune completă a acestora, într-un singur loc de pe
planetă, care să cuprindă toate erele şi perioadele geologice, şi
găsim în diferite locuri de pe pământ doar secvenţe limitate -
genomul conţine toată suita istoriei vieţii parcurse, pentru
oricare vieţuitoare. În cazul nostru, personal, de la
microorganisme şi până la om. Astfel, vom putea, acum, decela,
ramura şi deci trecutul evolutiv, al oricărui organism, căruia am
putut să-i examinăm genomul. Ajutaţi de această succesiune
eminamente covârşitoare, noi ajungem să gândim, pe această cale, la
o desfăşurare de timp de 4-5 miliarde de ani - o ramură evolutivă
dezvoltată în zona unde am apărut noi - ca la o etapă din istoria
Universului.
Început şi finaluri de
Universuri. Fotografie de Harry Minți.
Imaginea a fost expusa in cadrul
expoziţiei 'Universul Florilor', deschisă la Aniversarea a 100 de
ani de la înfiinţarea Observatorului Astronomic din Bucureşti, în
aprilie 2008.
Datarea folosind Teoria
Big-Bang
Dacă luăm în seamă Teoria Marii Unificări (a se vedea şi
articolul Candele
în Univers), scara timpului ajunge până la aproape 14 miliarde
de ani. Pe această scară, Soarele nostru a parcurs ultimele 5
miliarde de ani.
Concluzie
Introducerea noţiunii de timp a fost necesară şi a ajutat la
introducerea şi a altor noţiuni în cursul alcătuirii limbajului,
constituirii ştiinţelor şi tehnologiilor şi în paralel cu
dezvoltarea uneltelor, pentru supravieţuire şi asigurarea
dezvoltării vieţii.
Descoperirea genomului constituie pentru noi asistarea la un
show atât de grandios, cum nu am mai gândit altul până acum, să ne
fi fost prezentat de cunoaşterea noastră. Asistăm de un timp la
descoperirea a numeroase fapte de care se dovedeşte în stare
gândirea umană ajunsă la cunoaştere conştientă prin evoluţie
treptată. A venit timpul ca tot mai mulţi dintre noi să colaboreze
la această evoluţie conştientă şi să eliminăm din viaţa de zi cu zi
tot mai multe din racilele pe care le constatăm şi de care ne
împiedicăm.
Avem pentru ce trăi această viaţă. Şi, în primul rând să nu
uităm florile. Sunt multe lucruri pe planeta aceasta care ni se
oferă gratis, nu numai florile, şi de care depinde sănătatea
noastră. Numai sănătatea nu doare. Şi, apoi:
Trec anii, trec lunile-n
goană,
Şi-n zbor săptămânile trec.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
C-aşa mi-e viaţa - o goană,
Şi astfel durerile trec…
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec! (George Topârceanu)
Bibliografie:
Ion Ottescu, Romanian Peasants' Beliefs In Stars & Sky,
English Translation By Andrei Dorian Gheorghe & Alastair
McBeath, 2009.
Richard Dawkins, The Greatest Show on Earth, The Evidence for
Evolution, Free Press, New York - London - Toronto - Sydney,
September 2009.
Lynn Margulis and Dorion Sagan, Microcosmos. Four billion years
from our microbial ancestor, University of California
Press, 1986, 1997.
George Topârceanu, Balada chiriaşului grăbit, Balade vesele şi
triste, 1920.