În articolul despre Perseide (După 50 de ani -
amintiri despre Perseide) am amintit de observațiile din
august 1960 însă am uitat să menționez un fapt care a avut bătaie
lungă. În noaptea de 12/13 august am observat, de două ori,
traiectoria de la Vest la Est a unui satelit artificial deosebit de
luminos - cam de magnitudinea 0. În dimineața zilei de 13 august
mass-media anunța că americanii lansaseră un satelit balon, denumit
Echo. Era un satelit pasiv de telecomunicații, sub forma unui balon
de plastic metalizat, cu diametrul de 30 m, care se umflase pe
orbită. El urma să reflecte undele electromagnetice și astfel să se
poată face comunicații din Europa în America, fără a mai apela la
ionosferă care era influențată în mod imprevizibil, de activitatea
solară, de asemenea imprevizibilă, pe termen scurt. Cei de la
stația de observare a sateliților de la Observatorul Astronomic din
București au anunțat observarea acestui satelit abia peste 3
zile...
În anul 1964 a fost lansat și Echo 2 care avea 40 m diametru și
era aproape polar. Se deplasa aproape în lungul unui meridian
ceresc. Acest fapt făcea ca unghiul de fază să varieze
între limite apropiate, ceea ce ducea la variații foarte mici a
strălucirii satelitului.
Pe atunci eram student la Facultatea de fizică a
Universității "Al. I. Cuza" din Iași. Trebuia să-mi gasesc un
subiect pentru lucrarea de diplomă care să satisfaca pasiunea mea
pentru ASTRONOMIE cu limitele impuse de facultatea de fizică. Abia
fusese mazilit de la Universitatea din Iași conf.dr.doc. Victor
Nadolschi, așa că speranțele să-mi aleg un subiect pur astronomic
se năruiseră.
Cu toate acestea, de pe vremea când eram elev și condusesem în
calitate de președinte timp de trei ani cercul de astronomie pe
oraș, sub filiala SSMF, eram bine văzut de președintele acesteia,
prof.univ.dr.doc. Constantin Mihul care acum era decanul facultății
de fizică și cu care făcusem, în anul 2, cursul de optică la care
eram imbatabil, inca din liceu, ca și la geometria în spațiu... Am
ales ca specializare, secția de optică și spectroscopie. Cu prof.
Mihul mai făceam în anul 5 cursul de spectroscopie moleculară.
În cadrul spectroscopiei se studiază, printre altele, și
absorbția radiației la traversarea diferitelor medii, cum ar fi
atmosfera terestră. Se aplică aici legea Bouguer-Lambert. Radiația
de la orice sursă extraterestră este absorbită în trecerea ei prin
atmosfera terestră în mod diferit în funcție de adâncimea
optică, sau lungimea drumului traversat de radiație
prin mediul absorbant. Cu cât distanța zenitală a unui astru este
mai mare, cu atât este mai mare și drumul optic, și
astfel, absorbția este maximă în apropierea orizontului, și minimă
la zenit. Pe acest principiu se bazează meatoda
clasică de determinare a coeficientului de extincție de la fiecare
loc de observație, care este un factor esențial al astroclimatului
locului. De obicei, în locurile comune, coeficientul de extincție
este în jur de 0,8. El se determină prin trasarea așa numitei
drepte a lui Bouguer, prin observarea unei stele (sau a
mai multor stele) la diferite distanțe zenitale. Dar pentru ca o
stea să treacă printr-o gamă largă de distanțe zenitale care să
permită trasarea dreptei lui Bouguer prin cât mai multe puncte,
este necesar un timp lung, care poate ajunge și la câteva ore. În
tot acest timp variază toți parametrii atmosferici, cum ar fi
temperatura, presiunea, umiditatea, care influențează la rândul lor
opacitatea atmosferei, deci coeficientul de extincție care trebuie
determinat.
Având cunoștință de lucrările de fotometrie a sateliților balon
Echo 1 și 2 efectuate în URSS de academicianul V.G.Fesenkov și în
Cehoslovacia de dr.Frantisec Link am imaginat o metodă
originală pentru determinarea coeficientului de extincție prin
observarea variației strălucirii sateliților Echo la o gamă largă
de distanțe zenitale, care, în cursul unei treceri, durează maximum
10 minute, deci este o metodă practic instantanee, în
comparație cu metoda clasică care se bazează pe observarea uneia
sau a mai multor stele.
În lipsa conf.V.Nadolschi, transferat în anul 1966 la Galați, am
apelat la vechea mea cunoștință din liceu, însuși prof. C.Mihul,
care era acum decan, să-mi fie și conducător la lucrarea de
diplomă. Acesta, în tinerețe, când își dădea doctoratul în Franța
cu prof. F.Croze, s-a ocupat de spectrele oxigenului puternic
ionizat și a realizat lucrări de laborator care i-au permis lui Ira
Sprague Bowen să explice misterul nebuliului, un gaz
presupus a exista numai în nebuloase. Spectrul nebuliului s-a
dovedit a fi identic cu spectrul oxigenului ionizat. Așa că prof.
Mihul nu era cu totul străin de cercetări vecine cu astronomia.
Mi-am terminat lucrarea și, deși din cauza unor sabotaje la
Observatorul din Iași, nu am putut pune în practică metoda
originală prin fotometrarea fotografică a satelitului Echo 2,
lucrarea a fost bine apreciată de conducătorul științific care,
printre altele, scria următoarele:
"Lucrarea în sine, abstracție făcând de acest proiect, este
scrisă bine, este bine documentată și poate fi socotită ca una din
cele mai bune lucrări de diplomă ce s-au prezentat la Facultatea de
Fizică. Propun să i se acorde pentru ea mențiunea maximă".
Proiectul de care făcea abstracție referentul era tocmai metoda
mea originală cu fotometrarea sateliților. Despre această metodă am
discutat și cu prof. Călin Popovici care s-a arătat sceptic.
Lucrarea a fost prezentată în vara anului 1968 când am absolvit
facultatea.
În anul 1974, doi astronomi de la Ujgorod, localitate situată în
Ucraina, puțin la nord de Satu Mare, au publicat rezultatele unei
lucrări similare. Când m-am dus la București , la prof. Călin
Popovici cu revista Referativnai Jurnal unde se dădea
rezumatul lucrării astronomilor Bratijciuk și Motrunici de la
Ujgorod, acesta a rămas fără replică. Așa se ratează
ocaziile bune...