Istoria creșterii și descreșterii planetei X (Pluton)

După o serie de neînţelegeri, între AIRY şi ADAMS, se află că peste canal, la Paris, un alt astronom, pe nume

LE VERRIER, a început acelaşi fel de calcule, pe care le termină în vara anului 1846, deci, cu un an după ADAMS. Atunci, în disperare de cauză, astronomul regal ordonă lui CHALLIS să înceapă căutarea planetei necunoscute, pe baza calculelor lui ADAMS. Prea puţin entuziasmat de noua sarcină, el observă de câteva ori planeta dar nu o descoperă...

Între timp, LE VERRIER îl roagă pe directorul Observatorului din Berlin JOHANN FRANZ ENCKE să întreprindă căutarea. Acesta dispune ca astronomul JOHANN GOTTFRIED GALLE, asistat de mai tânărul HEINRICH LUDWIG d'ARREST să caute planeta necunoscută, care şi este desoperită în mai puţin de o oră, într-un loc foarte apropiat de cel calculat.

A fost un triumf al astronomiei matematice, şi al lui LE VERRIER în particular, deşi acum se menţionează că descoperirea s-a datorat, în bună măsura întâmplării, şi că metoda este nedeterminată- mai multe necunoscute decât ecuaţii, trebuind făcute unele presupuneri cu privire la raza vectoare. Atunci s-a luat una apropiată de cea data de relaţia TITIUS-BODE. 

Descoperirea s-a efectuat în ziua echinocţiului de toamnă, la 23 septembrie 1846. 

După 10 zile, un berar englez şi mare astronom amator, care dispunea de telescoape foarte bune, descoperă un satelit mare al planetei nou descoperite. El se numea WILLIAM LASSELL.

Noua planetă a fost denumită, după unele controverse, NEPTUN, iar satelitul cel mare, botezat abia după moartea lui FLAMMARION cu denumirea TRITON - abia prin anul 1930. 

Capitolul III. UNDE ESTE PLANETA PERTURBATOARE ? 

UNDE ESTE COMPANIA A 7-A, eram să scriu şi în titlu, sub influenţa unui film de război amuzant, din anii '70. Acum, revenind la planetele noastre, avem de subliniat vreo două aspecte, mai mult psihologice. În domeniul descoperirilor astronomice, Statele Unite ale Americii erau cam în urmă.  După ce DAVID RITTENHAUSE, cel care construise primul telescop în SUA, a descoperit o atmosferă la planeta VENUS, s-a aflat că această atmosferă fusese descoperită de LOMONOSOV, în Rusia, cu prilejul tranzitului anterior, deci cu 8 ani înainte. Apoi, cele două planete mari, descoperite pe cale instrumentală, erau, una anglo-germană (URANUS) şi cealaltă, franco-germană (NEPTUN), până în anul 1877, SUA neputându-se lăuda decât cu descoperirea celor doi sateliţi mititei ai planetei MARTE, de către ASAPH HALL.

Apoi, ca şi în cazul mâncării (pofta vine mâncând!) şi în cazul descoperirilor astronomice, o descoperire epocală deschide pofta pentru altă, de aceeaşi anvergură. Cu atât mai mult cu cât, după prezicerea elementelor orbitale ale lui NEPTUN, i s-a calculat şi lui o efemeridă precisă, care în timp s-a dovedit că se potriveşte cu observaţia ca şi în cazul precedent, al lui URANUS, cu efemerida lui BOUVARD. ISTORIA SE REPETĂ.

Pe la anul 1880 astronomul american DAVID PECK TODD lansează goana după planeta următoare, pe atunci a

 noua. Acest astronom era unul cu idei mai ieşite din comun. Era interesat şi de problema vieţii pe planeta MARTE, în trena lăsată de SCHIAPARELLI. A colaborat la un moment dat cu PERCIVAL LOWELL în observarea canalelor marţiene, pentru detectarea cărora propunea un telescop cu o oglindă de mercur în rotaţie, cu un diametru de 15 m şi plasat în fundul unei mine din America de Sud.

Tot el, cu ocazia marii opoziţii din anul 1924 propune întreruperea temporară a tuturor telecomunicaţiilor de pe TERRA în scopul detectării unor eventuale semnale provenite de pe planeta MARTE, unde se părea că faimosul TESLA înregistrase unele rezultate... El propunea deci, aplicarea aceleiaşi metode care permisese lui LE VERRIER să calculeze poziţia lui NEPTUN.

Pe de altă parte, în Franţa, CAMILLE FLAMMARION atrage atenţia asupra cometelor cu mare distanţă afelică, mai mare decât distanţa NEPTUN-SOARE, care trebuiau perturbate de un corp aflat la asemenea  distanţă, pentru a fi aruncate spre interiorul Sistemului Solar. Şi astfel, urmând îndemnurile lui TODD şi FLAMMARION, începe vânătoarea planetei următoare. 

Capitolul IV. VIAŢA ŞI ACTIVITATEA LUI PERCIVAL  LOWELL 

 
Urmând parcă îndemnurile lui TODD şi FLAMMARION, mai mulţi astronomi la finele secolului al XIX-lea încep calculele pentru detectarea planetei următoare, TRANSNEPTUN, sau X. Dintre aceştia se detaşează ca doi veritabili CÂINI DE VÂNĂTOARE, LOWELL şi W.H. PICKERING, rolul CÂINELUI DIN BASKERVILLE revenindu-i desigur lui LOWELL.

PERCIVAL LOWELL s-a născut la 13 martie 1855, la BOSTON, dintr-o familie bogată de industriaşi. De mic copil a dovedit aptitudini deosebite la matematică şi s-a pasionat şi de ASTRONOMIE. Dar după terminarea facultăţii el pleacă în JAPONIA, unde stă cam 10 ani, împreună cu micul sau telescop de 15 cm diametru. Acolo el află despre lucrările lui SCHIAPARELLI despre canalele marţiene. Se pasionează subit de acest subiect şi revine în ţară hotărât să-şi construiască un observator propriu, bine utilat, unde să poată face la un nivel mai înalt cercetările iniţiate de italian cu ocazia marii opoziţii a planetei MARTE din anul 1877, acelaşi an în care ASAPH HALL descoperise cei doi mititei sateliţi ai planetei roşii. A căutat mult timp un loc pentru instalarea unui observator performant, ca în fine să se hotărască asupra unui loc din apropierea localităţii FLAGSTAFF din statul ARIZONA, SUA. Acolo, pe un deal care apoi s-a numit MARS HILL (DEALUL LUI MARTE) a început construirea cupolelor pentru mai multe instrumente, primele fiind două refractoare de 8 şi respectiv 12 ţoli. Nemaiavând răbdare, el începe observaţiile asupra planetei MARTE în luna mai a anului 1894, încă înainte de terminarea cupolelor. În final, pentru acest scop, fiind fascinat de CANALELE MARŢIENE, din care desenase câteva sute, în stilul lui, a instalat şi un refractor puternic de 60 cm diametru, pe care-l avem într-o poză istorică care-l prezintă pe însuşi LOWELL FĂCÂND OBSERVAŢII AVÂND PE CAP ŞAPCA CU COZOROCUL ÎN SPATE, aşa cum poartă azi tinerii teribilişti. Nu dezvoltăm aici toată istoria canalelor marţiene, ea găsindu-se în mai multe cărţi, printre care şi a noastră, din anul 1986. Subliniem, CANALELE MARŢIENE au fost una din cele două HIMERE care au călăuzit întreaga viaţă a lui LOWELL. A doua himeră a fost planeta transneptuniană, botezată de el PLANETA X, X venind de la simbolul necunoscutelor în matematică.

După anul 1930, X a devenit denumirea planetei a X-a. În acest domeniu el a fost concurat de compartiotul său, cu care se încrucişase şi în observarea planetei MARTE, WILLIAM HENRY PICKERING.

Capitolul V. W.H.PICKERING ŞI HIMERELE LUI LOWELL

Rivalul lui LOWELL în cele două mari himere ale acestuia a fost, după cum vom vedea, WILLIAM HENRY PICKERING, despre care nu putem vorbi fară să amintim de fratele său mai mare, EDWARD CHARLES, director al OBSERVATORULUI HARVARD.

E. C. PICKERING a fost un mare astrofizician american, specializat mai ales în cele două ramuri ale astrofizicii: astrofotometria şi astrospectroscopia. Sub îndrumarea sa, colaboratorii OBSERVATORULUI HARVARD, printre care şi domnişoarele bătrâne de acolo (LEAVITT, MAURY, CANNON), numite de şugubeţi HAREMUL LUI PICKERING, au alcătuit faimoasele cataloage HARVARD PHOTOMETRY şi REVISED HARVARD PHOTOMETRY precum şi catalogul HENRY DRAPER care conţine spectrele a 10351 stele, până la magnitudinea 8, constituind BAZA actualei clasificări spectrale. Fratele său WILLIAM HENRY, mai mic cu 12 ani, s-a ocupat mai mult de obiectele din Sistemul Solar, Luna, Marte şi Transneptun. În anii 1893-94 a condus construirea şi instalarea telescoapelor la Observatorul lui LOWELL, care era cu trei ani mai în vârstă. Observând mult Luna, atrage atenţia asupra unor schimbări observate în unele cratere, îndeosebi Eratostene, de la capătul munţilor Apenini, la sud de Marea Ploilor. El interpretează aceste schimbări ca fiind produse de migraţii masive de insecte, fiind deci partizanul existenţei vieţii extraterestre. S-a ocupat mult cu observarea planetei Marte, fiind un adept al ideilor lui LOWELL, după care CANALELE MARŢIENE nu numai că existau, dar că ele erau construcţii artificiale realizate de inginerii marţieni, în lupta pentru irigarea planetei, din ce în ce mai seacă...

Metoda imaginată de PICKERING pentru calcularea poziţiei lui TRANSNEPTUN era total diferită de aceea folosită de LOWELL, dar despre asta în capitolul VII. Spre deosebire de LOWELL, care a murit prematur, PICKERING a mai apucat ziua descoperirii a ceea ce ei au considerat a fi TRANSNEPTUN, sau PLANETA X după LOWELL. A fost anul 1930.

Capitolul VI. REALIZĂRILE UNUI TÂNĂR FERMIER AMERICAN

Nu va fi aici vorba de realizări deosebite din domeniul agricol, producţii fenomenale, sau ceva în genul LUTHER BURBANK, un realizator de noi soiuri... Este vorba de realizări din domeniul astronomiei. Personajul nostru se numeste CLYDE WILLIAM TOMBAUGH şi s-a născut la 4 februarie 1906 în localitatea Stritor din statul Illinois, la sud-vest de Chicago.

Mărturisesc că am avut curiozitatea de a căuta localitatea respectivă pe hartă şi am găsit-o pe o hartă parţială, la scara 1/5.000.000, ca un mic orăşel. TOMBAUGH provenea dintr-o familie de fermieri nu prea înstăriţi. La vârsta de 12 ani unchiul său LEE, care era astronom amator, îi arată tânărului CLYDE unele obiecte cu telescopul său de construcţie proprie. Fascinat de imaginea superbă a LUNII, viitorul descoperitor se hotărăşte să-şi consatruiască şi el un telescop. Şi începe lucrul, dar rezultatul la prima oglindă, nu ştim de ce diametru, îl dezămăgeşte profund, dar tatăl său îl îndeamnă să persevereze. Mai face două oglinzi nu prea reuşite, dar la a patra lucrează fară grabă, într-o pivniţă făcută anume, pentru a evita variaţiile de temperatură, despre care citise că dăunează lucrului. Acea nouă oglindă de 7" (SE CITEŞTE 7 ŢOLI SAU INCH şi are 7 x 25,4 mm diametru) i-a reuşit foarte bine şi el este mulţumit de calitatea imaginilor LUNII şi planetelor. El se hotărăşte să vândă acea oglindă unchiului LEE, şi cu banii câştigaţi să construiască una mai mare pentru el. Zis şi făcut. Noua oglindă, de 9" este şi ea foarte reuşită şi cu ea, montată într-un telescop newtonian (vezi figura) îi permite să facă unele desene foarte reuşite ale planetelor MARTE şi JUPITER, pe care le trimite la OBSERVATORUL LOWELL. Drept răspuns primeşte o scrisoare din partea directorului de atunci al instituţiei, care-şi arată admiraţia pentru desenele respective. El îl mai intreabă pe tânărul astronom amator cum stă cu sănătatea şi dacă ar fi dispus să vină la OBSERVATORUL LOWELL pentru a lucra la o cercetare deosebită. Scrisoarea era semnată de DOCTORUL VESTO MELVIN SLIPHER, directorul observatorului, pe la finele anului 1928.

Capitolul VII. DESCOPERIREA

Am aflat cum OBSERVATORUL LOWELL ia fiinţă în anii 1893-94 prin instalarea refractoarelor mai mici, de 8" şi respectiv 12", cu ajutorul lui W.H. PICKERING, şi cu care PERCIVAL se grăbește să înceapă observarea planetei MARTE, încă înainte de terminarea cupolelor. Apoi a fost instalat marele refractor de 24" lângă care îl vedem pe patron făcând observaţii. Din această prodigioasă muncă au ieşit mai multe cărţi. Apoi, în secolul următor, LOWELL a început să se preocupe mai mult de planeta transneptuniană. Pentru găsirea acesteia el folosea o metodă riguroasă, analitică, care însă nu dădea un rezultat unic, ci două poziţii diametral opuse, cu acel plus sau minus 180 grade, cum obţinem la unele calcule trigonometrice.

Metoda utilizată de PICKERING era mai puţin riguroasă, grafo-analitică, dar dădea un rezultat unic. Chiar cu puţin timp înainte de moartea sa prematură, el termina un articol intitulat "Tratat despre planeta transneptunină" pe care îl prezintă la o şedinţă a Academiei Americane de Ştiinţă şi Artă pe data de 13 ianuarie 1915.

Vă sugerez să observaţi desele apariţii ale zilei de 13 în viaţa lui LOWELL! Aceasta nu a fost ultima, deoarece el decedează pe data de 13 noiembrie 1916. Până la acea dată planeta necunoscută nu fusese descoperită.

O ALTĂ DEOSEBIRE DINTRE METODELE CELOR DOI RIVALI A FOST MASA PLANETEI PERTURBATOARE. Dacă LOWELL pleacă de la o masă de 7 mase terestre, PICKERING era mai modest, admiţând numai 2 mase terestre. Vom vedea că amândoi s-au înşelat de sute de ori...

După moartea lui LOWELL la conducerea observatorului ajunge VESTO MELVIN SLIPHER, născut în anul 1875, fiind cu 20 de ani mai tânăr ca patronul său. El avea şi un frate, tot astronom, EARL CHARLES, cu 8 ani mai tânăr.

Acolo mai lucrau doi astronomi americani, dar cu nume cu rezonanţă germanică, WILLIAM WEBER COBLENTZ şi CARL OTTO LAMPLAND, care între anii 1924 (marea opoziţie a planetei MARTE) şi 1927, s-au ocupat intens cu determinarea temperaturilor de pe MARTE, folosind termoelemente, descoperind variaţii sezoniere ale temperaturii. La OBSERVATORUL LOWELL mai era şi un telescop reflector de 1 m diametru, cu care VESTO începuse vaste lucrări de astrospectroscopie, printre care şi obţinerea spectrelor unor galaxii. Astfel, între anii 1910-1913, el descoperă - cu unele excepţii la câteva din galaxiile mai apropiate o DEPLASARE A LINIILOR SPECTRALE SPRE ROŞU, celebra RED SHIFT.  Descoperirea aceasta avea să fie continuată şi lărgită de EDWIN POWEL HUBBLE, care avea la dispoziţie telescopul HOOKER, de 2,5 m diametru.

Cam în anul în care HUBBLE îşi prezintă faimoasa lege de EXPANSIUNE A UNIVERSULUI, v = H.d, unde v este viteza de îndepărtare, conform principiului DOPPLER-FIZEAU, H este constanta lui HUBBLE iar d este distanţa până la galaxia respectivă, în ianuarie 1929 ajunge şi TOMBAUGH la OBSERVATORUL LOWELL. Aici este informat că va lucra cu un instrument nou, un astrograf cu câmp mare şi diametrul obiectivului 13" (iar 13!). Nu intrăm aici în amănunte, o vom face altădată. După o muncă istovitoare de un an, timp în care examinase un milion de imagini stelare, în ianuarie 1930 găseşte, în fine, pe trei plăci o imagine care se deplasase de la o zi la alta.

Legenda spune că tânărul astronom (avea atunci 24 de ani neîmpliniţi), se duce la biroul directorului, unde se mai găsea şi CARL LAMPLAND, şi anunţă neglijent astfel: Doctore SLIPHER, v-am găsit planeta X. Apoi, cerul fiind înnorat şi neputându-se face imediat o verificare, a plecat pe jos la cinematograful din FLAGSTAFF, unde rula filmul VIRGINIANUL, care l-a făcut faimos pe GARY COOPER. Când cerul s-a înseninat s-au făcut verificările de rigoare, noul astru fiind vizibil cu instrumentele mai mari, şi descoperirea este anunţată pe data de 13 (iar!) martie 1930, dată care coincidea cu ziua de naştere a lui LOWELL, dar şi cu data descoperirii lui URANUS! Acesta a fost momentul de trimf al astronomiei americane, după care începe declinul, sau refluxul, în alt limbaj, după cum vom vedea în capitolele următoare.

Capitolul VIII. PRIMELE DISCORDANŢE

După ce OBSERVATORUL LOWELL a trimis circulara URBI ET ORBI în care pe 13 martie anunţa noua descoperire - ziua lui PERCIVAL dar şi a descoperirii lui URANUS - soseşte un mesaj din Anglia de la VENETIA BURNEY, o elevă de 11 ani de la o şcoală de fete din Oxfordshire, care propune pentru noua planetă descoperită denumirea de PLUTON, după zeul infernului subpământean. Întâmplarea a făcut ca primele două litere ale noului nume să fie PL, care era monograma lui PERCIVAL LOWELL. Poate şi din această cauză numele este adoptat fară mari dificultăţi.

Este de remarcat faptul că VICTOR ANESTIN numea deja în anul 1899 planeta a IX-a, PLUTON. MAI NASC ȘI LA MOLDOVA OAMENI.

Fiind acum fotografiat la mai multe observatoare s-a obţinut un mare număr de poziţii exacte care au permis calcularea elementelor orbitei nefiind chiar cea prezisă de LOWELL.  Dar cu aceste date s-au putut calcula poziţiile lui PLUTON înapoi, ceea ce a permis să se descopere că el mai fusese fotografiat în anul 1919, de către MILTON LA SALLE HUMASON, la OBSERVATORUL MOUNT WILSON, unde lucra la căutarea planetei X după calculele lui W.H.PICKERING.

Dar HUMASON, un om cu numai câteva clase primare, conducător de catâri cu care cărase unele materiale la înfiinţarea OBSERVATORULUI MOUNT WILSON şi apoi se pripăşise acolo, nu identifică planeta, considerând-o un ARTEFACT, un defect de pe clişeu. Şi acest personaj obscur avea să împartă gloria cu HUBBLE pentru descoperirea EXPANSIUNII UNIVERSULUI, exact peste 10 ani...

La finele anului 1930, HENRY NORRIS RUSSELL, cel mai apreciat şi stimat astronom american din acea vreme, scria cam următoarele în revista Scientific American: "Cum acum este cunoscut, orbita este aşa de apropiată de cea calculată de LOWELL încât nu poate fi rezultatul unei coincidenţe întâmplătoare". Era doar şi el american şi aprecia o descoperire eminamente americană, care era asteptată de 50 de ani, de la articolul lui TODD...

Dar peste 5 ani, când s-a făcut o încercare de a determina masa lui PLUTON, s-a găsit că ea este mult maimică decât cea prezisă de LOWELL, astfel că ERNEST WILLIAM BROWN, un astronom englez care a lucrat mai mult în America, mare specialist în MECANICĂ CEREASCĂ, după o analiză atentă şi o revizuire a datelor lui LOWELL, a ajuns la concluzia că DATELE AVUTE DE LOWELL ERAU INSUFICIENTE PENTRU DETERMINAREA

 CORECTĂ A ELEMENTELOR ORBITEI LUI PLUTON. Unele din acestea săreau în ochi. Astfel, excentricitatea orbitei era 0,25344 faţă de 0,20563 cât avea MERCUR, care deţinuse recordul. La fel şi în cazul înclinării pe ecliptică, care la MERCUR era de 7 grade, iar la PLUTON ajungea la peste 17 grade. Perioada de rotaţie axială s-a determinat după CURBA DE LUMINĂ, la fel ca la unii asteroizi.

Cea mai bună precizie a fost dată de GERARD PETER KUIPER - care a lucrat şi cu reflectorul de 5 m diametru de la MOUNT PALOMAR în încercarea de a afla şi diametrul planetei - şi s-a dovedit a fi egală cu 6 zile şi 19,3 ore pe când cea mai lungă zi a unei planete gigante, la NEPTUN, se dovedise a fi de numai 15 ore şi 48 minute. Densitatea planetei nu se putea calcula cu exactitate deoarece nu se cunoşteau ambele componente din care rezulta: diametrul şi masa.

După unele estimări din anii '50 ieşea o densitate de 50 ori mai mare ca a apei, ceea ce era inadmisibil pentru o planetă. Amintim că, cea mai mare densitate planetară se înregistrează la PĂMÂNT, ea fiind de 5,518 ori mai mare ca a apei.

Capitolul IX. REVIZUIREA MASEI

Vă mai amintiţi de mottoul acestei lucrări? Dacă e cu prea multe pagini în urmă îl reproducem şi aici: "dacă aceste revizuiri vor continua, planeta PLUTON va dispărea". Am văzut deja părerile sceptice ale lui E.W. BROWN. Dar acesta, în anul 1935 când le-a emis, avea simetrica vârstă de 69 de ani şi ar putea fi acuzat de obtuzitate, produsă de vârsta înaintată.

La celalalt capăt al intervalelor de vârstă, un tânăr astronom de numai 30 de ani, cam de aceeşi vârstă cu TOMBAUGH, în una dintr-un şir de lucrări, se pronunţă în acelaşi sens cu BROWN: masa planetei PLUTON nu este suficient de bine cunoscută şi sunt puţine şanse ca numai din studii dinamice să fie precizată.

Tânărul astronom se numea FRED LAWRENCE WHIPPLE, şi avea să ajungă, în a doua parte a secolului trecut autoritatea mondială nr. 1 în materie de comete şi meteori. Acum este, pe MOUNT HOPKINS un observator astronomic care-i poartă numele, având şi un telescop cu diametrul 6,5 metri,  fostul MMT (Multi Miror Telescope).

Între timp eroul nostru, TOMBAUGH, a absolvit o facultate la UNIVERSITATEA CANZAS, în anul 1936, după care a continuat să lucreze la OBSERVATORUL LOWELL până în anul 1943.

În tot acest timp a făcut ceea ce se pricepea mai bine, adică a căutat o altă planetă. Iată bilanţul acestei cercetări, care a durat 7 ani: în acest timp a examinat circa 90 de milioane de imagini stelare, a descoperit o nouă cometă, sute de asteroizi, 1.807 stele variabile noi şi examinează 29.548 galaxii. Rezultatul final a fost că "dincolo de SATURN NU EXISTĂ nicio planetă necunoscută care să fie mai strălucitoare de mărimea stelară 16,5 în momentul cercetărilor".

În ciuda acestei concluzii tranşante, mulţi au continuat să caute planeta TRANSPLUTONIANĂ. Mai recent, în anii '70, şi compatriotul nostru, dr. doc. VICTOR NADOLSCHI, fost profesor de astronomie la IAŞI (20 ani) şi GALAŢI (2 ani).

În anii '60, când la Observatorul din IAŞI mai era şef dr. NADOLSCHI, mi-a căzut în mână un anuar al OBESRVATORULUI REGAL DIN UCCLE, acelaşi care azi dă datele care pot fi accesate pe internet la adresa SIDC (Solar Influence Data Center). Pentru anul 1951, de două ori mai gros ca celelalte, pe alţi ani, având acum aproape 500 pagini. Acolo am găsit un articol de 4 pagini, foarte dens, despre planeta PLUTON, scris de SYLVAIN AREND, care avea să devină celebru după descoperirea, împreună cu GEORGES ROLAND, a cometei splendide a anului 1957, pe care am observat-o şi eu... Din acest articol vom da două citate, direct în limba franceză, să le înţeleagă şi alţii... Pe la început el spune astfel:

"Des recherches de nature theorique et numerique en vue de detecter la < planete suivante > furent entreprises par LE  VERRIER, D.P.TODD, G. FORBES,  T.GRIGULL, C.FLAMMARION, H.E.LAU, T.J.J.SEE, A.GAILLOT et surtout par les Americains W.H.PICKERING et P.LOWELL..." [1]

Am găsit deci întreaga listă cu cei care au plecat la vânătoarea planetei X, sau TRANSNEPTUN. Iniţial, după cum am mai spus, LOWELL îi atribuia o masă de 7 mase terestre, iar PICKERING numai de două. Acum, în articolul lui AREND se vehiculează următoarele date, la pag. 224: 0,99 mase terestre după WYLLIE (1942) şi 0,94 după KOURGANOFF (1941).

După determinările diametrului lui PLUTON făcute de KUIPER cu reflectorul de 5 m diametru de la MOUNT PALOMAR, şi prin metoda ocultaţiilor stelelor de către PLUTON, IEŞEA ÎNCĂ ACEA DENSITATE ENORMĂ DE 50 ORI MAI MARE CA A APEI. Eroarea cea mai mare era introdusă de supraevaluarea masei lui PLUTON. Şi a început acea serie interminabilă de revizuiri a masei respective, în acest sens remarcându-se colectivul de la OBSERVATORUL NAVAL din WASHINGTON, sub conducerea lui RAYNOR LOKWUUD DUNCOMBE. Când masa lui PLUTON a scăzut sub o zecime din masa terestră, a apărut acea butadă răutacioasă, pe care am pus-o ca motto, deoarece conţine o previziune care s-a adeverit...

Capitolul X. DESCOPERIREA LUI CHARON

Abia se pronunţaseră, destul de sceptic, BROWN şi WHIPPLE, cu privire la posibilitatea precizării masei lui PLUTON prin metode dinamice, iar toată lumea încă se mira de orbita ciudată a noii planete, că s-a găsit o minte iscoditoare să dea explicaţia la acea stare de fapt.

Este vorba de RAYMOND ARTHUR LITTLETON, din Anglia, care, abia absolvent al facultăţii, publică o lucrare în care susţine că, de fapt, PLUTON este un fost satelit al lui NEPTUN, care a evadat.

Vom vedea în final, după datele ultime de care dispunem, că în realitate, nu a părăsit niciun corp sistemul lui NEPTUN, ci un corp a intrat în sistemul lui NEPTUN, ADICĂ INVERS CA ÎN IPOTEZA LUI LITTLETON (1936).

Apoi, după anii '50, de PLUTON s-a ocupat GERARD PETER KUIPER, care-i stabileşte perioada de rotaţie axială la 6 zile, 9 ore şi 18 minute.

În acelaşi timp KUIPER se străduieşte cu telescopul de 5 m diametru de la MOUNT PALOMAR să determine mai exact diametrul planetei, pentru a scăpa de acea fantastică densitate de 50 ori mai mare ca a apei. Se lovea aici de fenomenul aşa zisei REFLEXII SPECULARE.

Adică PLUTON avea o suprafaţă aşa de netedă, încât reflecta lumina solară ca o oglindă, iar observatorul îndepărtat nu vedea decât imaginea SOARELUI în acea oglindă convexă, care era mult mai mică decât diametrul real al planetei.

Nici metoda ocultaţiilor stelelor de către PLUTON nu a dat rezultate mai sigure. Aşa că toţi au început să accepte ideea că masa este mult mai mică. De aceea s-au apucat cu mai mare ardoare să caute planeta următoare, a X-a, adevărata planetă X, care să fie responsabilă de perturbaţiile în mişcarea lui NEPTUN şi URANUS, reziduale.

Astfel, în anii '70, SEIDELMAN, un cercetător din grupul lui DUNCOMBE de la NAUTICAL ALMANACH şi OBSERVATORUL NAVAL din WASHINGTON, calculează orbitele a trei planete transneptuniene, responsabile de perturbaţiile respective, care nu au fost descoperite niciodată, deoarece NU EXISTĂ. Apoi, în anul 1972, BRADY, aplicând metoda propusă de FLAMMARION, adică bazându-se pe perturbaţiile detectate în mişcarea cometei HALLEY, care se apropia din nou de PĂMÂNT, calculează şi el o orbită şi obţine una foarte înclinată, astfel că presupusa planetă ar fi fost în constelaţia CAMELOPARDALIS, la 23 grade distanţă de polul ceresc.

Însă, noi cercetări fotografice, făcute la OBSERVATORUL GREENWICH, cu un astrograf asemănător cu acela folosit de TOMBAUGH, deci cu diametrul obiectivului de 33 cm, nu au dat niciun rezultat pozitiv. Şi, în atmosfera aceasta de cercetări febrile şi încununate mereu de insucces vine vestea că, în anul 1977 CHARLES KOWALL a descoperit un obiect gravitând la nivelul orbitei lui SATURN şi care a primit numele CHIRON. Cei care nu ştiu despre ce scriu, cel puţin în materie de astronomie, s-au grăbit să anunţe cu surle şi trâmbiţe că, în fine planeta X fusese descoperită.

Dar, ca de obicei, se înşelau. Noul obiect s-a dovedit a fi un ASTEROID-COMETĂ, adică de fapt un nucleu cometar de vreo 200 km diametru. În vara anului următor pică ştirea bombă: la OBSERVATORUL NAVAL de la FLAGSTAFF, cu ajutorul TELESCOPULUI ASTROMETRIC KAY STRAND, instalat în anul 1964, şi care avea o oglindă de 1,54 m diametru, din cuarţ topit, cu un coeficient de dilatare foarte mic, de unde erorile mai mici asupra determinărilor, JAMES CHRISTY a descoperit un satelit al lui PLUTON. IMEDIAT, PRIN APLICAREA LEGII A TREIA A LUI KEPLER S-A DETERMINAT CU PRECIZIE MASA SISTEMULUI, EA GĂSINDU-SE A FI de 0,002 MASE TERESTRE. A fost prima lovitură zdrobitoare asupra statutului de PLANETA MARE a lui PLUTON.

Dar americanii nu l-au abandonat, ei având şi un personaj omonim de desene animate, căţelul PLUTO, la care copii lor ţineau foarte mult... Satelitul lui PLUTON a primit numele CHARON, de unde unele confuzii cu precedentul...

Capitolul XI. DESCOPERIREA PRIMELOR TNO (1992)

Ne aflăm cu povestirea în anul 1972, când s-a făcut vâlvă cu descoperirea unei planete transneptuniene după calculele lui BRADY, pe baza perturbaţiilor cometei HALLEY. Atunci nu m-am mai putut abţine şi am coborat în arenă, publicând un articol în care susţineam că planeta X nu există, deoarece nici PLUTON nu este o planetă veritabilă, cu orbita sa haioasă şi masa de 500 ori mai mică decât a PĂMÂNTULUI, deci de 3.500 de ori mai mică decât apreciase LOWELL când pornise calculele sale. Dar în ciuda acestei lovituri zdrobitoare, PLUTON rezista asemenea cuirasatului german BISMARCK sub ploaia de obuze trase de o mare parte din flota engleză...

După tevatura făcută de descoperirea lui CHIRON am mai scris un articol (1978) în care expuneam aceleaşi argumente, o bună parte din ele fiind de natură COSMOGONICĂ. Dar vocea mea era izolată, asemenea a celui care predicase în deşert. Dacă m-aş fi dus cu o asemenea lucrare la revista ACADEMIEI, m-ar fi considerat cel puţin nebun, deşi la un moment dat un "amic", pe nume AL. DUMITRESCU, pe când eram în cabinetul regretatului profesor CĂLIN POPOVICI, stând proptit în tocul uşii mă sfătuieşte să le trimit lor lucrările mele, că-mi vor face ei referatul... Şi când le-am trimis o lucrare despre ORIGINEA CURENŢILOR METEORICI mi-au făcut referat negativ, deoarece nu au priceput esenţa lucrării, ei neocupându-se de curenţi meteorici şi fiindu-le lene să se documenteze după bibliografia ce o indicasem. Acum fierbeam în suc propriu, vorba unui fost preşedinte postrevoluţionar, văzând cum toţi ASTRONOMII NOŞTRI PROFESIONIŞTI ASISTĂ PASIV LA TOATĂ MASCARADA CU PLANETA X, când devenise evident că NICI PLANETA IX (ADICĂ PLUTON) NU EXISTĂ.

A doua lovitură zdrobitoare dată asupra acestei pseudoplanete, a venit în anul 1992, când un grup de astronomi americani au descoperit dincolo de PLUTON două noi obiecte. După această dată, şi mai ales după anul 2000, aceste descoperiri s-au ţinut lanţ, multe din ele fiind destul de mari pentru a-l concura pe PLUTON, care rămânea totuşi cel mai mare TRANS NEPTUNIAN OBJECT (TNO), cum au fost numite aceste noi corpuri cereşti de la periferia Sistemului Solar.

În cărţile mele din anii 1984 şi 1986 am criticat poziţia de planetă MARE atribuită lui PLUTON, şi apoi, după anul 2000, am publicat o serie de articole în revista şcolară PAŞI SPRE INFINIT. La un moment dat, după ce îmi terminasem argumentaţia, o colegă de la CLUJ reia problema de parcă nu aş fi publicat nimic - deh, eram considerat AMATOR - deci PREA MIC PENTRU UN RĂZBOI ATÂT DE MARE. În plus, "colega' îi atribuia lui LOVELL titlul de lord, ceea ce este o eroare gravă, el fiind cetăţean al SUA, care nu are această categorie nobiliară, după cum specifică şi WILLY  LEY în cartea sa OBSERVATORII CERULUI, tradusă la noi în anul 1968 de dr. V. NADOLSCHI.

Aceste TNO au fost considerate ca făcând parte dintr-o centură de corpuri asemănătoare, plată şi în afara orbitei lui NEPTUN, numită CENTURA LUI KUIPER, deoarece acest astronom american, de origine olandez, publicase la finele anilor '50 o serie de lucrări cosmogonice în care susţinea existenţa unui rezervor de COMETE dincolo de orbita lui NEPTUN. Nu am fost de acord cu această denumire deoarece şi alţi astronomi anticipaseră această situaţie, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Am dat mai la început un citat din articolul lui AREND din anuarul belgian pe anul 1951. Acum vom da celălalt citat promis, de la pag. 224-225 din anuar, tot în limba franceză:

Une autre idee emise, qui trouve sa justification dans les valeurs inaccoutumees de l'excentricite de l'orbite et de l'inclination de celle-ci sur l'ecliptique. Pluton serait a ramener au rang d'un asteroide et il appartiendrait a un deuxieme anneau de planetoides, l'anneau transneptunien, comportant des corps mobiles plus volumineux et plus massifs, ce qui se concevrait du fait que cette nouvelle famille d'asteroides serait a rattacher aux planetes massives exterieures. [2]

Se poate mai clar? Şi pe vremea aceea lucrările lui KUIPER încă nu fuseseră digerate... Apoi, în aceeaşi perioadă, în anul 1952 apărea în URSS, în primul volum de PROBLEME DE COSMOGONIE, un mare articol al profesorului KRAT, director al OBSERVATORULUI DE LA PULKOVO din anul 1965 şi cu care aproape m-am ciocnit în baia comună la un hotel din KRAKOVIA în anul 1973, cu ocazia aniversării a 500 de ani de la naşterea lui KOPERNIK. Acesta scria în articolul intitulat DESPRE ORIGINEA SISTEMULUI SOLAR (58 pag.) cam următoarele: "În această zonă poate există o largă bandă de planete mici, dintre care cea mai mare este PLUTON. Compoziţia chimică a acestor planete trebuie să se deosebească de a asteroizilor, deoarece în zona lui PLUTON se află o mai mare cantitate de metan şi amoniac. De aceea, micile planete de dincolo de NEPTUN, probabil trebuie să fie compuse din gheaţă de metan şi amoniac".

Mai clar şi mai actual nici nu se poate. Apoi, prin anul 1964 şi WHIPPLE a presupus existenţa unui rezervor de comete dincolo de NEPTUN, cu argumente la fel de irefutabile. Aşa că centura transneptuniană s-ar putea numi şi AREND, şi KRAT şi WHIPPLE. Dar un timp, centura obiectelor transneptuniene a coexistat cu falsa planetă mare PLUTON.

Capitolul XII. DESCOPERIREA LUI ERIS

În capitolul anterior s-a strecurat o eroare, neintenţionată. Spuneam acolo că ASTRONOMII PROFESIONIŞTI ASISTAU PASIVI LA MASCARADA... Ei bine, a fost şi o excepţie: dr. doc. VICTOR NADOLSCHI.

Acum trebuie să fac o mărturisire delicată, despre conţinutul căreia nu multă lume este informată. Cu dr. NADOLSCHI am fost cam în opoziţie, nu numai fiindcă el era RAC iar eu CAPRICORN (Racul este in opoziție cu Capricornul DEOARECE LONGITUDINILE LOR CEREȘTI DIFERĂ CU EXACT 180 GRADE). În anul 1979 l-am rugat să-mi facă revizia ştiinţifică la cartea mea "HUMBUG? OZN sub reflectorul ştiinţei". Şi mi l-a făcut, un referat foarte bun. Dar eu acolo scriam că PLUTON nu este o planetă veritabilă şi că planeta X nu va fi descoperită niciodată, deoarece nu există. Or, domn NADOLSCHI, din spirit de contradicţie, s-a apucat să demonstreze că altfel stau lucrurile, calculând poziţia unei ipotetice planete transplutoniene, numită de el, X 1.

Am aflat de această lucrare, care a apărut la BACĂU în anul 1980 mai târziu, după ce cartea mea apăruse. În lucrarea respectivă, care are 17 pagini şi se bazează pe metoda lui FLAMMARION se folosesc de fapt 4 (patru) comete. În final dr. NADOLSCHI dă o efemeridă cu poziţiile lui X 1 pe tot parcursul anului 1980. Planeta evolua în constelaţia HYDRA, pe lângă ecuatorul ceresc, la ascensia dreaptă de 8 ore şi 40 minute, sub capul hydrei... Dar nimeni nu a căutat-o, iar acum, toţi la care apelez se lasă greu...

Şi pentru că tot ne-am intors în timp, să mai amintim că, în anul 1981 la o reuniune a SOCIETĂŢII ASTRONOMICE AMERICANE, un grup de cercetători de la OBSERVATORUL NAVAL, în frunte cu THOMAS VAN FLANDERN, au hotărât să continue căutările, după eşecul suferit de BRADY şi de SEIDELMANN. Am văzut că prima lovitură mortală o primeşte PLUTON tocmai de la descoperirea făcută cu telescopul astrometric KAY STRAND de la filiala din FLAGSTAFF a OBSERVATORULUI NAVAL. Prezent la acea reuniune TOMBAUGH, în varstă de 74 de ani a recunoscut că poate, planeta X să-i fi scăpat...

După descoperirea numeroaselor TNO începând cu anul 1992 rămânea doar speranţa ca PLUTON să fie cea mai mare dintre ele. Dar în anul 2003 MIKE BROWN şi CHAD TRUJILLO descoperă un obiect transneptunian care primeşte denumirea 2003 UB313 - mai pentru popor, fiind cu un micuţ satelit, denumirea foarte agreată de XENA şi GABRIELE.

Apoi această denumire, foarte populară din cauza filmului cu cele două eroine, este schimbată în ERIS şi DYSNOMIA, valabilă şi în prezent. Dar bomba a explodat abia în anul 2005 când s-a constatat, după numeroase verificări, că ERIS este mai mare ca PLUTON. În vremea aceea, eu supărat de conservatorismul colegei de la CLUJ, care scria despre PLUTON ca despre o planetă BINE-MERSI, şi-l făcea pe LOWELL lord, am glumit spunând că-şi vor schimba părerea doar dacă UAI va da o hotărâre în acest sens. În vara aceea previziunea s-a adeverit întocmai, după cum vom vedea în capitolul următor. 

Capitolul XIII. CIRC LA PRAGA

În anul 2005 s-au mai făcut două descoperiri care privesc pe PLUTON.  Au mai fost descoperiţi doi mici sateliţi, care au căpatat numele de NIX şi HYDRA. Apoi s-a precizat mărimea lui ERIS, care s-a dovedit a fi cam cu 100 km mai mare în diametru ca PLUTON. Dispărea astfel şi ultimul argument care permitea aplicarea unor favoruri lui PLUTON, ca eventual cel mai mare TNO, sau cel mai mare obiect din CENTURA LUI KUIPER.

Dar, după părerea noastră, cel mai mare obiect cunoscut care s-a format în această zonă, este TRITON, care ulterior a fost captat de NEPTUN, deci exact invers decât în ipoteza lui LITTLETON. Această acumulare de fapte de observaţie a făcut să vină ziua scadenţei când astronomii să hotărască soarta lui PLUTON. Ea avea să fie discutată la viitoarea Adunare generala a UAI, care s-a desfăşurat la PRAGA în august 2006.

Alegerea acestui oraş nu a fost întâmplătoare, cu atât mai mult cu cât şi în anul 1967 mai avusese loc acolo o adunare generală a UAI. A urmat "primăvara de la PRAGA" şi "revoluţia de catifea" care a zdruncinat sistemul comunist. Este pentru prima oară în istorie când ASTRONOMIA a avut un oarecare rol pozitiv vizibil în istorie, după revoluţia copernicană. Faptele aveau să se repete peste câţiva ani în POLONIA, unde după adunarea UAI din 1973 prilejuită de aniversarea a 500 de ani de la naşterea lui COPERNIC, să apară "SOLIDARNOSTI" cu protestele de la Gdansk şi tot ce a urmat.

Dar PRAGA avea deja un trecut astronomic ilustru. Trăiau acolo, pe la anul 1600 doi rabini celebri, DAVID GANS, istoric şi astronom, precum şi JEHUDA LOW ben BACALEL, cabalist, astronom şi alchimist al împaratului RUDOLF II. Rabinul LOW este cunoscut şi ca stăpân al celebrului GOLEM, care a bântuit acele meleaguri. Dar la curtea lui RUDOLF II se mai găseau şi doi veritabili astronomi, TYCHO BRAHE şi J. KEPLER.

Din păcate cel care a făcut posibilă colaborarea celor doi a căzut pradă unei celebre DEFENESTRĂRI, cu cauze politice. La PRAGA mai este şi cel mai frumos OROLOGIU ASTRONOMIC, în turnul primăriei, mai vechi şi mai aspectuos decât rivalul său, de la catedrala din STRASBOURG.

Să nu uităm că descoperirea sa a fost eminamente americană şi era aşteptată din anul 1880, de la articolul lui DAVID PECK TODD.   

Un "argument" în favoarea lui PLUTON avea conotație sentimentală: copiii americani îl iubesc mult pe PLUTO, căţelul din filmele de desene animate, şi ar fi mâhniţi dacă ar afla că "NU MAI ESTE PLANETA"... CULMEA IRONIEI este că toate acestea se întâmplau în anul în care TOMBAUGH ar fi împlinit vârsta de 100 de ani... 

În final, s-a pus la vot şi cu o mare majoritate s-a decis degradarea lui PLUTON la rangul de PLANETĂ PITICĂ.

Acum, structura Sistemului Solar ne permite să spunem că are şi un RITM. Ritmul, după definiţia lui PIUS SERVIEN, fiul astronomului N. COCULESCU, este "periodicitate percepută". Avem acum patru planete mari, după care urmează centura de asteroizi, după care alte patru planete mari (gigante), după care urmează o nouă centură de PLANETE PITICE. Acestea sunt datele actuale.

Am văzut cum PERCIVAL LOWELL a alergat întreaga sa viaţă după DOUĂ HIMERE: CANALELE MARTIENE şi PLANETA TRANSNEPTUNIANĂ sau PLANETA X. Din ambele nu s-a ales nimic, dacă facem abstracţie de OBSERVATORUL LOWELL, care de la începutul existenţei sale, 1893-94, era unul din cele mai dotate şi mai active. La acest observator, VESTO MELVIN SLIPHER a descoperit celebrul RED SHIFT, care a precedat descoperirea EXPANSIUNII UNIVERSULUI.  

Acum la OBSERVATORUL LOWELL SE INSTALEAZĂ UN NOU TELESCOP PERFORMANT, TELESCOPUL DISCOVERY de 4 m diametru şi cu un câmp enorm, de două grade, care va duce la descoperirea de noi TNO şi eventual la mai multe planete extrasolare.

BIBLIOGRAFIE

1. ANESTIN V., 1986, În anul 4000 sau o călătorie la Venus, Dacia, pag.134-135.

2. AREND S., 1951, LA PLANETE PLUTON, ANNUAIRE DE L'OBSERVATOIRE ROYAL DE BELGIQUE.

3. BALL R. S., 1906, GREAT ASTRONOMERS, CAMBRIDGE, U.K.

4. BRADY J. L., 1972, The effect of trans-Plutonian planet on Halley comet, PASP, 84, 313.

5. FLAMMARION C., 1884, L'ASTRONOMIE, 3, 81.

6. FOSS A. și alții, 1972, Search for a trans-Plutonian planet, "NATURE", 239, 266.

7. FRAZIER K., 1985, SOLAR SYSTEM, TIME-LIFE Books B.V.

8. GINGERICH O., 2006, The inside story... SKY & TELESCOPE, November.

9. HOYLE F., 1968, GALAXII, NUCLEE ȘI QUASARI, BUCUREȘTI.

10. KOLCINSKIJ I. G. și alții, 1977, ASTRONOMII, KIEV (limba rusă).

11. KOLCINSKIJ I. G., 1982, OBSERVAȚIA ȘI FAPTUL ÎN ASTRONOMIE, KIEV (limba rusă).

12. KRAT V. A., 1952, DESPRE ORIGINEA SISTEMULUI SOLAR, MOSKOVA.

13. LEY WILLY, 1968, OBSERVATORII CERULUI, BUCUREȘTI.

14. NADOLSCHI V., 1979, ORBITA PLANETEI TRANSPLUTONIENE X1, BACĂU.

15. SCURTU V. V., 1972, EXISTĂ PLANETA A X-A?, CRONICA, 29, 10, IAȘI.

16. SCURTU V. V., 1978, IDEM, CRONICA, 49, 6, IAȘI.

17. SCURTU V. V., 1984, HUMBUG? OZN sub reflectorul științei, IAȘI.

18. SCURTU V. V., 1986, ÎN CĂUTAREA AȘTRILOR, ALBATROS, BUCUREȘTI.

19. SCURTU V. V., 2001, 2002, O HIMERĂ... PAȘI SPRE INFINIT, 5,6,7.

20. SCURTU V. V., 2002, DIVORTURI ÎN SISTEMUL SOLAR, PAȘI...8.

21. SCURTU V. V., 2003, 2004, DE CE CENTURA KUIPER?, PAȘI SPRE INFINIT 9,10,11.

22. SCURTU V. V., 2006, TAINA LUI TRITON, PAȘI SPRE INFINIT 15.

23. SCURTU V. V., 2006,PRIVIND ÎNAPOI CU MÂNIE, PAȘI SPRE INFINIT 16.

24. SCURTU V. V., 2008, ALTE REACȚII LA HIMERELE...1 și 2, PAȘI SPRE INFINIT, 18,19.

25. SEIDELMANN P. K.,1971, A DYNAMICAL SEARCH FOR A TRANS-PLUTONIAN PLANET, ASTRON. JOURNAL, 76, 740.

26. SIMON TONY, 1962, THE SEARCH FOR PLANET X, BASIC BOOKS, NY.

27. STRUVE OTTO și ZEBERGS VELTA, 1962, ASTRONOMY OF THE 20th CENTURY, NY.

28. WHITE J.A., 1980, THE PLANET PLUTO, PERGAMON PRESS, NY.

[1]: "Cercetările de natură teoretică și numerică în vederea detectării "planetei următoare" au fost făcute de Le VERRIER, D.P.TODD, G.FORBES, T.GRIGUL, C.FLAMMARION. H.E.LAU, T.J.J.SEE, A.GAILLOT și de americanii W.H.PICKERING și P.LOWELL."- Traducere de Virgil V. Scurtu.

[2] :"O altă idee emisă care găsește justificarea în valorile neobișnuite ale excentricității orbitei și a înclinării pe ecliptică, PLUTON va rămâne  la rangul de asteroid și el aparține unui al doilea inel de planetoizi, inelul transneptunian, care este compus din corpuri mobile, de volum mare, mai masive." Traducere de Virgil V. Scurtu.

Notă:

Volumul ISTORIA CREŞTERII ŞI DESCREŞTERII PLANETEI X (PLUTON) scris de astrofizicianul Virgil V. Scurtu poate fi descărcat aici.