Cu cât obiectul ceresc este mai aproape de noi și deci mai bine
cercetat, concepțiile sunt mai împărțite și discuțiile mai aprige.
Ce sunt acelea planete?
Iată câteva accepții, de la care începem discuția noastră:
- încă din vechime, cele cinci
obiecte vizibile cu ochiul liber erau de neînțeles și aveau un
considerabil impact asupra considerării cerului, mai ales că
firmamentul, cu deosebire în timpul nopții, constituia o prezență
minunată, de ne neglijat, de
către
primitivi și antici;
- în Babilon cele cinci planete
vizibile cu ochiul liber au constituit baza astrologiei începând
din secolul VII î.Hr. Acestea cinci au rămas aproape la fel de
luate în seamă de astrologii vestici și după observarea cu ajutorul
telescopului și a altor
planete,
invizibile cu ochiul liber;
- Exista Pământul și existau
planetele. Pământul nu era planetă. Planetelor li se spunea
'înșfăcătoarele'. Erau numite așa pentru că puteau să înșface
Pământul și să îi schimbe destinul după voie. Pământul nu făcea
parte din aceiași categorie. Pământul era supusul. Pământul era cel
înșfăcat. (Salman Rushdie)
- în astronomia chineză - stele
în mișcare;
- כוכב-לכת (în ebraică) - stele
în mișcare;
- πλανήτης (în grecește) - stele
rătăcitoare;
- corpuri cerești care fac o mișcare
de revoluție în jurul unei stele, care sunt destul de masive ca să
ajungă la o temperatură centrală suficientă care să le dea o formă
sferică prin creșterea gravitației proprii, însă o
temperatură centrală insuficient de
mare pentru producerea de fuziuni termonucleare și
ajungerea la lumină proprie;
- în anul 2006, Uniunea Astronomică
Internațională a adoptat în mod oficial rezoluția pentru definirea
planetelor în cadrul Sistemului Solar. Definiția a fost onorată dar
și subiect de critici, rămânând încă disputată de numeroși oameni
de știință.
Știința se dezvoltă bazat pe
incapacitatea sa ‒ până acum - de a explica totul şi foloseşte ca
imbold punerea de întrebări, crearea de modele posibile şi testarea
lor, astfel încât să ne putem face drum, centimetru cu centimetru,
cât mai aproape de adevăr. Dacă se întâmplă ceva care merge
împotriva înţelegerii noastre prezente a realităţii, oamenii de
știință văd aceasta ca o provocare pentru modelul nostru actual,
ceea ce necesită abandonarea sau cel puțin schimbarea acestuia.
Prin astfel de ajustări şi testări ulterioare ne apropiem tot mai
mult de ceea ce este adevărat. (Richard Dawkins)
Strămoşii noștri au fost dornici
de a înţelege lumea, dar nu au avut mult de gândit asupra metodei
de abordare. Ei au imaginat un univers mic, ciudat, ordonat, în
care forţele dominante erau zei ca Anu, Ea, şi Shamash. În acest
univers omul juca un rol important, dacă nu chiar unul central. Noi
am fost intim legați de restul naturii. Tratamentul pentru durerea
de dinţi cu o bere obișnuită era legat de cele mai profunde mistere
cosmologice. Astăzi am descoperit o modalitate puternică şi
elegantă de a înţelege universul, o metodă numită ştiinţă, care
ne-a revelat un univers atât de vechi şi atât de vast încât
afacerile umane par la o primă abordare de mică importanţă. Am
crescut la distanţă de Cosmos. Acesta a părut distant şi nerelevant
pentru preocupările noastre de zi cu zi. Dar ştiinţa a constatat nu
numai că, universul are o grandoare în desfășurare şi extatică, nu
numai că este accesibil pentru înţelegerea omului, dar, de
asemenea, că noi suntem, într-un sens foarte real şi profund, o
parte din Cosmos, și ca parte, născută din el, soarta noastră este
profund legată de acesta. Evenimentele umane de bază chiar și cele
mai triviale ajung mult în urmă în timp în istoria universului și
spre începuturile sale. (Carl Sagan)
Plecând de la Apollonios din Perga, secolul III î.Hr. și
Ptolemeu, secolul II d.Hr., fiecare planetă, ca și Soarele, se
învârte prin deferent (un cerc mare) și epiciclu (un cerc mic).
Existau însă și alți astronomi antici, ca Aristarchus din Samos, în
secolul III î.Hr., care gândeau că toate planetele inclusiv
Pământul se mișcă în jurul Soarelui. Aceasta cu 1800 de ani înainte
de Copernic. Ptolemeu ajunsese la 80 de cercuri suplimentare -
deferente și epicicluri ̶ pentru a explica mișcarea
planetelor și a Soarelui. De-a lungul secolelor cuvântul epiciclu
ajunsese un cuvânt paradigmatic întruchipând un exemplu de știință
rea. Au mai rămas din acele vremuri și alte cuvinte care se mai
folosesc și astăzi în mecanica cerească ca: anomalie adevărată,
ecuația timpului, mișcare medie, excentricitatea orbitei, apogeu și
perigeu.
Din secolul al XVII-lea, prin cercetările lui Galileo Galilei,
Tycho Brahe și Johannes Kepler s-a ajuns la considerarea mișcărilor
heliocentrice ale planetelor și includerea Pământului în rândul
planetelor. Soarele și Luna nu erau incluse în rândul planetelor.
Termenul de planetă și sateliți ai planetelor era interșanjabil.
Planetele erau considerate rotindu-se în jurul axei proprii și
unele având gheață și anotimpuri. Din 1957, când a fost instituit
Anul Geofizic Internațional și odată cu începerea explorării
spațiului din jurul Pământului cu sateliți artificiali, planetelor
a început să li se atribuie vulcanism, uragane, mișcări tectonice
și chiar cicluri hidrologice. Planetele au fost împărțite în
planete gigante, mai depărtate de Soare și alcătuite din gaze
ușoare (Jupiter, Saturn, Uranus , Neptun) și planete mici, de tip
terestru, mai apropiate de Soare, (Mercur, Venus, Pământ, Marte).
În sistemul solar s-au mai găsit sute și mii de alte corpuri mai
mici, care au început să fie descoperite încă din secolul XIX,
odată cu perfecționarea mijloacelor optice de observație. Multe
dintre acestea, observate cu miile, în spațiul dintre Marte și
Jupiter, cum ar fi Ceres, Pallas și Vesta, diferite de planetele
devenite tradiționale, au mase mult mai mici și au fost etichetate
ca asteroizi. După descoperirea lui Neptun, în 1846, nu mai exista
o necesitate aparentă de a formula o definiție pentru noțiunea de
planetă.
Centura de asteroizi este situată
între Marte și Jupiter
În secolul XX a fost descoperit încă un obiect care inițial s-a
crezut a fi mai mare ca Pământul și a fost acceptat ca a
noua planetă, Pluton. S-a constatat ulterior că era mult
mai mic decât s-a crezut inițial și a fost considerat de unii un
satelit scăpat din jurul lui Neptun și de alții o cometă. Pentru că
era mai mare totuși decât asteroizii și-a menținut denumirea de
planetă, până în anul 2006.
Prima planetă în afara Sistemului Solar, s-a descoperit în anul
1992 în jurul unui pulsar. S-a descoperit apoi în anul 1995 o
planetă în jurul unei stele de tipul stelelor din secvența
principală. Și Soarele este o stea aparținând secvenței principale.
S-au înmulțit treptat depistările de sisteme planetare în jurul
altor stele, ajungându-se la ora actuală la un număr de vreo șapte
sute. Au apărut astfel discuții suplimentare privind definirea
noțiunii de planetă. De exemplu, unele planete care se rotesc în
jurul altor stele decât Soarele, cu mase de câteva ori mai mari
decât masa lui Jupiter, cunoscute ca pitice maronii, sunt în
general considerate stele pentru că sunt în stare să obțină energie
prin arderea deuteriului și deci să aibă lumină proprie.
Descoperirea în a doua jumătate a secolului XX a unei a doua
centuri de obiecte în cadrul sistemului solar, dar la periferia
lui, dincolo de Neptun, centura Kuiper, alta decât centura de
asteroizi, a marcat începutul disputelor asupra noțiunii de
planetă. Poate un obiect să fie numit planetă, dacă face parte
dintr-o populație de obiecte mai mici, alcătuind o centură în
cadrul unui sistem planetar sau trebuie să fie ceva mai mare ca să
genereze energie prin fuziunea termonucleară a deuteriului, ca
pitică maronie?
Centura Kuiper se află dincolo de
orbita lui Neptun
Un număr de astronomi consideră că planeta Pluton, a noua
planetă, nu trebuie declasificată din rândul planetelor deoarece
multe obiecte apropiate de ea ca mărime, au fost deja depistate în
centura Kuiper, în ultimele două decenii. Este vorba de obiectele
Quaoar, Sedna și apoi Eris care a fost investit de media ca a zecea
planetă în 2005, pentru că este cu 27% mai masiv decât Pluton.
Constatând problema apărută, Uniunea Astronomică Internațională
a produs în august 2006 definiția planetei. Numărul planetelor a
scăzut, prin definirea a opt corpuri mai mari, mai semnificative,
care au o orbită definită (Mercur, Venus,
pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) și o nouă clasă
de planete pitice, conținând inițial trei
obiecte (Ceres, Pluton și Eris).
Și aceasta s-a petrecut, cu toate că, la Congresul Uniunii
Astronomice Internaționale, din 2003, Grupul de Lucru care se ocupa
cu Planetele Extra Solare, a stabilit o definiție pentru obiectul
planetă, care încorpora o definiție de lucru, concentrată mai ales
asupra graniței dintre planete și pitice maronii.
1. Obiectele cu mase reale sub masa limită necesară
pentru fuziune termonucleară a
deuteriului (calculată deja la de 13 ori masa lui Jupiter pentru
obiecte cu aceeași
abundență de izotopi ca și Soarele), cu orbită în
jurul unor stele, sau unele rămășițe
stelare, sunt "planete" (fără să conteze cum s-au format). Masa și
dimensiunea minimă
necesară pentru un obiect extra solar ca să fie considerat planetă
ar fi aceeași ca cea
folosită în Sistemul Solar.
2. Obiectele sub stelare cu mase reale deasupra masei limită pentru
fuziunea
termonucleară a deuteriului sunt "piticele maronii",
nu contează cum s-au format sau
unde sunt localizate.
3. Obiectele care se mișcă liber în roiurile stelare
tinere cu mase sub masa limita
pentru fuziunea termonucleară a deuteriului nu sunt "planete", dar
sunt "pitice maronii
mici" (sau oricare nume li se potrivește mai bine).
Adunarea Generală a Uniunii Astronomice
Internaționale din 2006, a trecut prin vot o rezoluție care
definește planetele din cadrul Sistemului Solar:
Un corp ceresc care este (a) în
revoluție în jurul Soarelui, (b) are suficientă masă pentru ca
gravitația sa proprie să depășească forțele corpului rigid astfel
încât el ajunge în echilibru hidrostatic ca formă (aproape rotundă)
și (c) a curățat vecinătatea din jurul orbitei
sale.
Astfel, Sistemul Solar a rămas cu opt planete, restul fiind
planete pitice. Asteroizii și cometele se pot ciocni
între ele și de asemenea cu planetele.
Denumirea planetelor
În lumea vestică a rămas încetățenit obiceiul de a denumi
planetele după numele zeităților din mitologia romană, la început
în cadrul Imperiului Roman și ulterior în cadrul Bisericii
Catolice: Helios (Soarele), Selene (Luna), Ares (Marte), Aphrodite
(Venus), Hermes (Mercurius), Zeus (Iupiter), Cronos (Saturnus),
Poseidon (Neptunus),
Romanii, ca urmare a unei convingeri create în Mesopotamia și
dezvoltată în Egipt, credeau că cei șapte zei ‒ după care și
planetele au fost numite ‒ intrau în acțiune în funcție de
afacerile desfășurate pe pământ. Astfel, ordinea zilelor
săptămânii, trebuia să fie Saturn, Jupiter, Mars, Sun (Soarele),
Venus, Mercury, Moon (Luna), într-o ordine dată de depărtarea față
de Pământ. Deci, prima zi Saturn (prima oră), Soarele (a 25-a oră),
Luna (a 49-a oră), urmat de Mars, Mercury, Jupiter și Venus. În
engleză, după Saturn, Soare și Lună, urmează Tiw
(Tuesday), Woden (Wednesday), Thunor (Thursday)
și Frige (Friday), corespunzător cuvintelor similare
anglo-saxone pentru Mars, Mercury, Jupiter și Venus.
Doar denumirea obiectului Pământ (Earth, Erda,
Ertho, Aarde, Jorde, Terre, Tierra, Areț) nu vine din
tradiția greco-catolică, pentru că acest obiect a devenit planetă
abia în secolul XVII.
Culturile din afara Europei folosesc pentru planete alte
denumiri. În India: Suria (Soare), Chandra (Lună), Budha (Mercury),
Shukra (Venus), Mangal (Mars), Brihaspati (Jupiter) și Shani
(Saturn). În China: apă (Mercury), metal (Venus), fier (Mars), lemn
(Jupiter) și pământ (Saturn), corespunzător celor cinci
principii.
Formarea planetelor
Se presupune că din materialul nebuloaselor se formează
protostelele, aceasta se face prin rotație și acumulare de obiecte
mai ușoare înconjurătoare. În timp ce masa obiectului crește, forța
gravitațională crește proporțional și contracția avansează. De
acum, pot apare două căi de urmat. Una, în care două astfel de
protostele ajung să se învârte în jurul centrului de masă comun și
vor genera, după începerea reacțiilor termonucleare, un sistem de
stele binar. Și o altă cale, în care o protostea adună prin
atracție gravitațională o multitudine de mase, mai mici decât cele
necesare pentru a forma o protostea, dar mase totuși suficiente
pentru a genera apariția unor obiecte sferice prin contracție
gravitațională odată cu mărirea temperaturii centrale, topirea
interiorului și eșalonarea densității în mod gradat conform
greutății moleculare a elementelor constitutive.
De la început se vede că, am presupus că o stea are lumină
proprie, dată de producția de energie prin reacții termonucleare.
Aceasta înseamnă a presupune deja o anumită masă, mult mai mare ca
a planetelor, care nu ajung, din cauza masei lor mult mai mici, să
capete lumină proprie pe această cale.
Dacă masa maximă a planetei este dată în general a se afla sub
limita inferioară a masei necesare ajungerii la producția de lumină
proprie prin reacții termonucleare, limita inferioară rămâne încă
discutată, după cum am văzut deja. Dar, și în acest caz, putem
discuta asupra masei obiectului, pentru că unele obiecte au masă
suficientă pentru creșterea temperaturii centrale și ajungerii la o
formă sferică. Aceasta pentru că, la o anumită masă temperatura
începe să crească, interiorul se topește și obiectul începe să-și
reorganizeze interiorul în ordinea densității, mai mică la
suprafață și mai mare la centru. Alte obiecte mai mici ca masă,
rămân așa cum s-au format prin aglomerare din nebuloasa primară sau
au păstrat forma de ruptură, care a rezultat în urma unor ciocniri
sau dezmembrări din alte obiecte asemănătore ca masă. Căderi de
obiecte mai mici pe obiecte mai mari se întâmplă mereu. Imagini de
cratere de impact sunt vizibile pe toate obiectele sistemului
solar.
Există populații de stele de specii
diferite
Dacă ne referim la evoluția stelelor, are importanță pentru
problema dezbătută de noi faptul că, o stea are o anumită perioadă
de stabilitate mai mare și de durată majoritară în viața stelei,
când a ajuns să ardă hidrogenul și să-l transforme în Heliu. Ne
referim astfel la stelele caracteristice secvenței principale, de
aici și denumirea acestei secvențe, dată de timpul majoritar al
existenței unei stele. Această reacție de fuziune se petrece când
s-a ajuns la o temperatură centrală de câteva milioane de grade,
care temperatură persistă aproximativ 90% din viața stelei. Pentru
Soare, corespunzător masei sale, această perioadă este de 10
miliarde de ani. Dacă stelele au masă mai mare, reacțiile de
fuziune se întind pe o perioadă ceva mai mică. Soarele a parcurs
din această perioadă, de ardere a hidrogenului și creare de heliu,
cam jumătate de timp. Soarele nu conține alte elemente afară de
hidrogen și Heliu.
Dacă ne referim, acum, la Pământ, temperatura la centrul său
atinge doar 6 -7000 de grade Kelvin, nu departe de temperatura de
la suprafața Soarelui. La suprafața pământului se găsesc tot
felul de elemente chimice, nu numai hidrogen și Heliu. Suprafața
Pământului este formată mai ales din silicați. Greutatea moleculară
a elementelor crește treptat către centrul Pământului, ajungându-se
la nichel și fier. Cum au apărut aceste elemente pe Pământ? Desigur
că nu de la Soare.
Explozie de supernovă. (Anemonă
roșie)
Conform principilor evoluției stelare, după ce o stea a consumat
hidrogenul prin reacții termonucleare de formare a heliului ‒ în
cazul Soarelui, abia după 10 miliarde de ani de la faza de
protostea ‒ steaua începe să folosească heliul, prin alte reacții
termonucleare. Se continuă de exemplu cu reacția carbon-azot și
succesiv cu alte reacții termonucleare, funcție de creșterea
temperaturii centrale, care vor sintetiza elemente tot mai grele.
Este perioada când o stea se transformă în gigantă roșie. Adică
steaua se apropie de sfârșitul ei, și se îndreaptă spre o explozie
de supernovă.
Acest lucru - diferența de compoziție în elementele constituente
ale Soarelui și ale Pământului ‒ ne atrage atenția în mod deosebit.
La stadiul de formare a protostelei, partea de hidrogen din
nebuloasă, care a devenit Soare, a fost probabil însoțită de o
trenă, alcătuită din fragmente de obiecte, provenite de la stele
moarte, stele care au trecut deja prin toate ciclurile evoluției
stelare, pentru că au avut mase mai mari și au evoluat mai repede
și au ajuns să fie constituite din elemente mai grele.
Astfel, populațiile de stele sunt categorisite corespunzător
conținutului de metale, mai mare sau mai mic. Înseamnă că primele
stele formate, după Big Bang, pentru că aveau o masă mai mare, au
evoluat mai repede și au generat la moartea lor fragmente metalice
numeroase. Stelele cu o masă mai mică, ca Soarele, s-au format
ulterior, au o viață mai lungă și încă nu au ajuns la stadiul
fuziunii elementelor mai grele.
Se constată de asemenea că, centrul galaxiei Calea Lactee este
mai bogat în metale decât periferia sa, brațele sale spirale. În
brațele spirale care înconjoară galaxia se găsesc stelele mai
tinere, ca Soarele, cu conținut mai ales de hidrogen. Și galaxiile,
la rândul lor, sunt deosebite, în această privință, ele se
deosebesc între ele în ceea ce privește cantitatea de metale.
Pământul a devenit planetă abia în secolul
XVII
Evoluția noțiunii de planetă a avut cel mai mare efect asupra
Pământului. Cele cinci planete vizibile cu ochiul liber și-au
primit numele încă din antichitate. De câte ori venea vorba de
obiectul locuit de oameni, acesta era pomenit doar în legătură cu
Facerea Lumii, Sfârșitul Lumii, Ziua Judecății de Apoi, Armagedon,
Apocalips, etc.
Îndrăzneala lui Giordano Bruno de a clasifica acest obiect drept
o planetă care se învârte în jurul Soarelui, care și Soarele este o
stea ca și celelalte stele și că și alte stele ar putea avea și ele
planete, i-a adus sfârșitul, prin ardere pe rug în anul 1600. După
moartea sa el a primit o faimă deosebită ca martir, pentru că a
manifestat o gândire liberă și idei științifice moderne. A urmat
povestea lui Galileo care a trebuit să retracteze părerea lui
heliocentrică ca să poată rămâne în viață. Biserica Catolică l-a
iertat definitiv, la sfârșitul secolului XX.
Dar și în zilele noastre o detașare de Copernic, o pierdere
modernă a stăpânirii de sine încă persistă.
În secolul al XV-lea, Nicolaus
Copernic a susținut un punct de vedere diferit. El spunea că, de
fapt, Pământul se rotește în jurul axei proprii, în timp ce stelele
sunt nemișcate. El sugera mai ales că, pentru a explica aceste
mișcări aparente ale planetelor pe fondul unor stele îndepărtate,
planetele și Pământul, pe lângă rotația în jurul axei, prezintă și
o mișcare de revoluție în jurul Soarelui. Pământul era astfel
detronat. Cunoașteți expresia - o altă creație lingvistică -
Lumea sau Pământul. Ce vrea să reprezinte
articolul hotărât? Faptul că există doar una/unul. Iar asta ne
conduce înapoi, la perioadele pre copernicane, așa cum face și
expresia, așa naturală cum e, potrivit căreia Soarele răsare și
Soarele apune. Copernic a simțit că idea sa era periculoasă, încât
nu a publicat-o până când nu a ajuns pe patul de moarte. (Carl
Sagan)
Odată cu progresul științei s-a dovedit că Pământul este mult
mai vechi decât ne așteptam. Mărturiile geologice au devenit foarte
credibile. Fenomenele care au loc la suprafața scoarței terestre
sunt mărturie a mișcării plăcilor tectonice ca urmare a tendinței
de omogenizare a densității suprafeței sub acțiunea rotației în
jurul axei și a rotației în jurul Soarelui. (A se vedea și
articolul: Dinamica
Falierii) O caracteristică fizică definitorie a unei planete
este deci, aceea, că ea este destul de masivă pentru ca sub
acțiunea gravitației proprii structura ei să se supună echilibrului
hidrostatic, în urma creșterii suficiente a temperaturii centrale
și constituirii unui interior cvasi-lichid. Cea mai masivă planetă
poate atinge de 13 ori masa lui Jupiter și cea mai puțin masivă,
jumătate din masa lui Mercur.
Actualmente, după Copernic, și universul s-a schimbat. Universul
a suferit un Bing Bang la un moment dat și vârsta sa de aproape 14
miliarde de ani de la acel moment, încadrează și evoluția uneia
dintre galaxiile sale constitutive, galaxia Calea Lactee și a
sistemului solar, de la marginea unuia din brațele sale. De fapt
concepția noastră despre o planetă are la bază experiența noastră
cu obiectul pe care locuim. Și toate discuțiile, de la Adunarea
Generală a Uniunii Astronomice Internaționale, din anul 2006, au
ilustrat cu prisosință acest lucru. Unii astronomi persistă în
menținerea definiției pe care au apucat-o, alții mai tineri simt
nevoia să amelioreze noțiunea de planetă în funcție de noile
descoperiri bazate pe avansul tehnicii de observare și a adâncirii
concepției științifice.
Așa că, pe lângă ce a pățit Pluton, care s-a născut planetă și a
ajuns să trăiască în continuare ca o planetă pitică, după
numai 76 de ani de la nașterea sa, Pământul a suferit mult mai
mult. A fost centrul lumii atâtea mii de ani și a decăzut la rangul
de planetă obișnuită, din cauza lui Galileo Galilei, care a
îndreptat telescopul său primitiv către Venus și a văzut că are
faze ca și Luna. Uitându-se apoi la Jupiter a văzut că și acesta
are sateliți care se învârt în jurul lui. Și așa, Pământul, după ce
a ajuns în sfârșit la rangul mult râvnit de planetă, pe care îl au
toate obiectele, de atât de mult timp lăudate din jurul său, . . .
a ajuns în zilele noastre, planeta cea mai oropsită, tot mai puțin
considerată, . . . o planetă călcată în picioare. Nu numai că i se
dă tot mai puțină atenție, deși este mama noastră, leagănul nostru,
și ne asigură în continuare oxigenul de respirat și hrana pentru
menținerea continuă a energiei interne, dar este pe cale de a fi
devastată, . . . de un război nuclear, pregătit de noi înșine,
chiriași pe gratis ai acestei planete. Și constatările alarmante
ale oamenilor de știință asupra sănătății tot mai slăbite ale
planetei Pământ sunt din ce în ce mai puțin luate în seamă.
Și, a propos de definitivarea noțiunii de planetă. Cui îi mai
pasă de definitivarea acestei noțiuni, de planetă? De fapt, este
vorba de, A fi sau a nu fi. Aceasta-i întrebarea.
Munca astronomului
Planetele cele mai mari din Sistemul Solar, Jupiter și Saturn,
se pot vedea cu ochiul liber. Dacă reușim să le identificăm odată,
putem să le urmărim apoi de-lungul întregii noastre vieți cum
'rătăcesc' printre stelele zodiacului, adică la înălțimea
latitudinii locului, apropiat și de parcursul Lunii. Nu putem
compara acest drum cu cel al Soarelui, pentru că Soarele, vara,
trece cu 23 de grade mai sus și iarna cu 23 de grade mai jos de
acest drum. Numai la echinoxul de primăvară și cel de toamnă,
Soarele trece de-a lungul constelațiilor zodiacale, bineînțeles
invizibile ziua. Jupiter trece încet, timp de 12 ani și apoi
continuă, iar și iar, printre configurațiile de stelele, care rămân
pe locul lor, în permanență. Saturn are nevoie de 30 de ani ca să
facă un drum asemănător. Venus care este aproape de Soare apare
doar dimineața și seara ca luceafăr de dimineață și luceafăr de
seară. Marte este un pic deosebit pentru că este un pic roșu. Luna
este cea mai prezentă noaptea și mai puțin ziua. Dacă cineva vrea
să vadă sateliții lui Jupiter, trebuie însă să privească prin
telescop. Aceștia rătăcesc împreună cu Jupiter, rotindu-se în jurul
lui.
Ca să găsești o planetă nouă este o treabă complicată chiar și
pentru un astronom profesionist. În 1871 astronomul britanic
William Herschel a înregistrat stele slabe care puteau fi văzute
doar prin telescopul său nou, avansat. El a ajuns la o stea care
părea mai mare decât stelele din jurul ei. Era ciudată, deoarece
toate stelele arătau ca niște puncte de lumină și nici una nu era
mai mare ca celelalte. Când el a privit din nou, în noaptea
următoare, steaua neobișnuită se mutase. El a găsit o nouă
rătăcitoare. Dar nu putea fi o planetă. Evident, deoarece toate
planetele erau cunoscute, la acea dată, corect? Ce putea fi
aceasta? Herschel a presupus că era o cometă din apropierea
Pământului. Studiind acest obiect timp de câteva luni, el a
realizat că, noul obiect se deplasa de-a lungul unor puncte, care
au putut fi legate, constituind o orbită eliptică, dincolo de
Saturn, unde nimic altceva nu mai fusese văzut până atunci. Nu era
o cometă, era o planetă. Herschel a măsurat dimensiunea discului
verzui găsit de el și a realizat că acest nou corp trebuia să fie
mare - nu chiar atât de mare ca Jupiter sau Saturn, dar mult mai
mare decât celelalte planete din sistemul solar. Cuvântul planetă
era ceva în mod natural, răspândit deja, ca să includă și acest
corp nou care circula așa departe în jurul Soarelui. Era a
șaptea planetă găsită. Jupiter, cea mai mare planetă, era
numită după regele zeilor. Saturn, la început planeta cea mai
depărtată cunoscută, a fost numită după tatăl lui Jupiter. Noua
rătăcitoare, chiar mai distanțată decât Saturn și neștiută în
istorie până la momentul când Herschel a deosebit-o printre stelele
din jurul ei, era ‒ eventual, după șaizeci de ani de dezbateri ‒
numită Uranus, după cel mai bătrân dintre toți zeii. Elementul
uraniu, descoperit numai după șapte ani mai târziu, a fost numit în
onoarea noii planete.
După descoperirea planetei Uranus,
. . . astronomul francez ALEXIS
BOUVARD i-a calculat efemerida, adică pozițiile ei pe cer, în anii
viitori. Cu timpul s-a observat că există mari diferențe între
pozițiile observate și cele calculate, care nu se puteau explica
numai prin erori de observație. S-au emis atunci două ipoteze
pentru a explica diferențele O-C constatate. Una considera că legea
atracției universale, stabilite de Sir Isaac Newton, este inexactă,
iar cealaltă, că ar exista un corp necunoscut, o nouă planetă, care
perturbă mișcarea lui Uranus. Plecând de la această ultimă premisă,
doi tineri astronomi, John Couch Adams (n, 1819) în Anglia și
Urbain Jean Joseph Le Verrier (n. 1811) în Franța, au început să
calculeze elementele orbitei planetei necunoscute, treabă deosebit
de laborioasă în absența calculatoarelor electronice. (Virgil
Scurtu)
Așa s-a descoperit a opta
planetă a sistemului solar, planeta Neptun, în anul
1846.
Pluton a fost găsit în anul 1930 de către Clyde Tombaugh. De
atunci și până la sfârșitul secolului XX, a trecut ceva timp. A
căuta a X-a planetă cerea și răspunsul la întrebarea: "Ce-i aceea o
planetă?" Și dacă am reușit să răspundem cât de cât la această
întrebare, mai apare o întrebare imediată: "Unde s-o căutăm?"
Descoperirea lui Pluton s-a făcut prin fotografierea repetată a
cerului și constatarea pe plăcile fotografice, făcute în nopți
diferite că, raportat la fondul stelelor fixe, exista o 'stea' care
își modifica locul, o nouă rătăcitoare.
Odată cu perfecționarea importantă a instrumentelor optice, mai
ales de pe la mijlocul secolului XX, aprecierea masei lui Pluton a
scăzut în mod progresiv. Din anul 1948 și până în anul 1978, a
scăzut de la 1/10 până la 1/500 din masa Pământului. Și, totuși,
obiectul Pluton, era încă considerat a IX-a planetă, deși era
considerată mai mult un membru al Centurii Kuiper. Orbita lui
Pluton era mult mai mare ca a tuturor celor opt planete,
considerate înaintea lui și în plus înclinată cu vreo 20 de grade
față de ecliptică, planul în care se mișcau toate celelalte opt
planete. Dar lumea a căutat în continuare, în toată perioada de
după anul 1980, planeta a X-a.
Astronomii construiesc telescoapele în locurile cele mai puțin
expuse poluării și cât mai înalte - munții din Chile, vulcanii din
Hawai, câmpiile din Antarctica, chiar și în spațiul exterior - în
parte cu scopul de a scăpa de radiația orașelor care afectează
transparența cerului. Cu tot acest efort, totuși, noi nu ne putem
feri de lumina strălucitoare dată de Luna plină care afectează
cerul de noapte și face să nu se mai vadă stelele cele mai slabe.
Printre acestea se află și obiectele căutate de noi, stelele
rătăcitoare.
Când telescopul Schmidt, de 1,22 m a fost gata în anul 1948,
astronomii au hotărât ca o utilitate de primul ordin, să-i dea o
utilizare de început și să fotografieze cu acesta tot cerul. A
rezultat Palomar Observatory Sky Survey, un atlas care
acoperea un perete întreg în orice bibliotecă astronomică care se
respecta. Atlasul cuprindea 1200 de planșe-hârți ale cerului, de la
zona Stelei Polare și până la cea de lângă Crucea Sudului. Pentru a
cerceta o porțiune de cer, identificai cu lupa un dreptunghi pe
hartă, conform coordonatelor pe care le aveai propuse pentru
cercetare și reproduceai o poză de dimensiunea unei cărți poștale,
cu o zonă mică, aflată între mii de stele. Cu această poză mergeai
la telescopul la care lucrai și începeai să rotești poza și s-o
deplasezi în toate direcțiile ca să identifici stelele care existau
și cele care nu existau, dacă imaginea studiată era cumva mai slabă
ca rezoluție decât ceea prezentată de cartea poștală. Se ajungea în
sfârșit să spui că ai recunoscut un triunghi de stele, după care
recunoșteai și altele.
Descoperitorul ultimelor obiecte situate dincolo de Neptun și de
centura Kuiper, Mike Brown, descrie foarte captivant și
profesionist, într-o carte recent apărută, How I Killed Pluto
and Why It Had It Coming, lucruri legate de munca sa și a
colaboratorilor săi:
Astronomii dintr-o generație
precedentă mie au învățat cu toții tehnica fotografică: cum să
încarci placa la întuneric, cum să te urci într-o nacelă suspendată
la vârful telescopului, cum să miști cu grijă telescopul pe cer,
cum să developezi și cum să imprimi plăcile fotografice. Generația
mea a fost de la început o generație de astronomi în întregime
digitală. Toate telescoapele de astăzi, folosesc camere digitale,
cu forme chiar elegante, aceeași tehnologie folosită la camerele
fotografice pe care le au în mână oricine din întreaga lume. . . În
doi ani de supraveghere a cerului cu telescopul Schmidt de 1,2 m,
noi realmente am reușit să căpătăm toate imaginile fiecărei zone
dorite cu excepția uneia. Adică am învins Luna. Scorul final: cu
Schmidt de 1,2 m, 239 de zone; cu Lună doar o zonă. Cu aceste 239
de zone noi am acoperit doar aproape 15 procente din întregul cer,
dar a fost, gândeam la acel timp, cele 15 procente necesare. Luna
și planetele sunt distribuite pe cer, pe un cerc uriaș, care
încercuiește Soarele și noi am privit la acest cerc - și puțin
deasupra și dedesubtul lui - pe o perioadă de aproximativ
patru luni, sau o treime din întregul cerc. Astfel, în timp ce noi
am privit la o mică fracțiune din cer, era mult din cerul de
interes și era comparat în mod enorm cu ceea ce a fost examinat
înainte. Noi nu puteam să potrivim năvodul nostru pe întregul
ocean, dar gândeam că noi cunoaștem una din balenele mari care
înotau prin preajmă și noi am măturat cu năvodul tot fundul mării.
. . Ne vrând să aștept patruzeci de ani și aflându-mă în anul 1990
și nu în anul 1930, eu am pus calculatoarele să facă restul muncii.
Mai întâi, trebuiau scanate plăcile fotografice ca să se obțină
forma digitală, și apoi calculatorul să facă restul muncii.
Scanarea s-a făcut rapid pe sistemul mare care exista deja. Nu
există vreun pachet de programe care să caute planete. A trebuit
să-l scriu singur. . . Am consumat cel mai mult timp din acel an în
fața ecranului computerului din birou, verificând, fiind preocupat,
reluând, tipărind furios și meditând. (Mike Brown)
După munca de observare, de luni de zile, identificare de zone
de lucru și fotografiere digitală, programul realizat pe calculator
face o muncă de câteva zeci de minute și găsește câteva zeci de mii
de cazuri de rătăcitoare probabile. Ce facem cu aceste cazuri?
Programul trebuie refăcut? Atunci la treabă.
Rătăcitoarea găsită a fost numită la început obiectul X. Pluton
parcurge o orbită întreagă în 255 de ani. Pentru că obiectul găsit
era mai departe de Pluton, revoluția lui în jurul Soarelui trebuia
să fie și mai îndelungată. Poate ar fi fost suficient un timp de un
an, de observații precise, pentru a obține o parte din traiectorie
și cu aceasta să se poată calcula elementele orbitei. Dar ca să nu
aștepte atât, echipa lui Mike Brown a căutat niște poze mai vechi,
în speranța că la o mișcare atât de înceată, cum era de presupus
pentru noua rătăcitoare găsită, ea nu se va fi deplasat prea mult
în câțiva ani, față de fondul stelelor fixe, față de locul unde a
fost găsită. Și așa a și fost. Obiectul a fost găsit pe o poză
făcută în anul 1983, de alt astronom, care a lucrat pe același
telescop Schmidt de 1,2 m, Charlie Kowal, care căuta și el obiectul
X și nu l-a găsit. Munca pe atunci era mai laborioasă și în plus el
nu cunoștea nimic de existența acestui obiect și cât de mic este
el. Orbita, care acum a putut fi calculată arăta o perioadă de 288
ani și o orbită înclinată cu 8 grade față de ecliptică.
Cu orbita și poziția Obiectului
X determinată, noi am putea în final încerca să răspundem la
problema care a fost aprinsă în capetele noastre. Cât de mare era
el? Din ziua descoperirii noi am fost convinși că era mai mare
decât Pluton. Dar noi nu puteam știi adevărul cu certitudine.
Obiectul X era așa de departe încât, cu telescopul nostru, nu am
putea spune că era ceva altfel decât un punct de lumină. (Mike
Brown)
Pentru a putea discerne asupra strălucirii obiectului s-au făcut
determinări spectroscopice cu unul din telescoapele Keck, de pe
vulcanul gigant Mauna Kea, din Hawai, situat la 4300 m deasupra
nivelului mării. Un telescop alcătuit din 36 de oglinzi hexagonale,
acoperind o
Telescopul Keck.
În partea de jos se vede imaginea unui om, drept unitate de
măsură.
suprafață de vreo 10 m pătrați. Determinările au fost
confirmate, nu mult după aceea și de alte determinări
spectroscopice efectuate cu Telescopul Spațial Hubble. Abia după ce
s-a putut determina constituția suprafeței, alcătuită din metan
înghețat care strălucea cu totul deosebit și distorsiona mărimea
aparentă, s-a putut evalua mărimea obiectului aflat în studiu;
jumătate din cea a lui Pluton. Acesta a fost primul obiect găsit,
Quaoar, în anul 2002. După un an, a urmat Sedna, la 100 unități
astronomice și Eris, în anul 2005, la 120 unități astronomice.
Acest al treilea obiect are 557 ani de revoluție în jurul Soarelui
și este cu 27% mai mare ca Pluton. Obiectele doi și trei au fost
găsite grație instalării unei noi camere digitale mult mai înalte
în rezoluție. Aceasta a însemnat mai multe obiecte probabile găsite
dar și reluarea ameliorării programelor pe calculator pentru a
putea determina obiectele într-adevăr necesare.
A propos de terorism
Spuneam încă înainte de a începe acest articol că, avem de a
face cu Una dintre cele mai disputate noțiuni științifice, . .
. încă și în zilele noastre - cuvântul PLANETĂ.
Dar de la dispută științifică și până la furt de cercetare
științifică nu îmi dau seama cum s-a putut ajunge. Și asta în
zilele noastre. În secolul XXI.
Baza de date acumulată în timpul măsurătorilor, atașată
telescopului Schmidt de 1,2 m, folosit de Mike Brown și colegii
lui, a fost penetrată de la distanță, de doua calculatoare, de la o
universitate din Spania, de un profesor și studentul său, ambii
astronomi. Nu le-a fost greu să-și dea seama ce cuprindea acea bază
de date. A durat doar două zile de la penetrare și până la
publicarea datelor de către hoți care, . . . au descoperit o nouă
planetă. Totul s-a făcut în timp ce Mike Brown și echipa lui
verificau și desăvârșeau cercetarea lor, pentru a publica o lucrare
fundamentată îndeajuns. Când au observat acest anunț, au comunicat
și ei în câteva zile, unde au ajuns cu cercetarea. A început
scandalul mediatic. Presa vroia planeta X. Astronomii se minunau de
terorismul în astronomie iar Uniunea Astronomica Internațională, .
. . nu a dat nici-o sentință în acest caz, . . . nici până azi.
Nici la Adunarea generala a UAI, de la Praga, din anul 2006, când
se hotăra soarta lui Pluton și definiția noțiunii de planetă, nu
s-a discutat
O instanță cu trei judecători și
balanța dreptății, sau Lumea evoluează.
Tablou prezentat la expoziția Lumile se Întâlnesc
(Universul Stelelor - Stele și Constelații Printre Noi),
din decembrie 2008, la Universitatea Ebraică din Ierusalim
de această faptă abominabilă. La un moment dat, hoții au
prezentat un motiv al faptei lor: "Americanii țineau în secret
descoperirea planetei X. Nu puteam suporta așa ceva. Omenirea
trebuia să fie încunoștințată că planeta X există."
Se pare că noțiunea de planetă este mai complexă decât, . . . o
noțiune științifică și îmbracă în ea întreaga soartă a umanității,
de la apariție și până în zilele noastre, a evoluției conștiinței
umane de-a lungul a multor mii de ani în care omul a luat în
considerare cerul dimprejurul său dar și interpretarea acestuia în
capul propriu. Așa că, a te lăuda cu activitate științifică chiar
furată este mai important decât o muncă asiduă și cinstită de
adâncire a cunoașterii științifice.
Dar, se pare că și astronomii comisiei de specialitate de la UAI
căutau o certificare a poziției lor, prin considerarea descoperirii
noilor obiecte, insignifiante, departe de noțiunea de planetă,
drept noi planete. Nu este de evitat gândirea că, precis mai există
și alți 'specialiști' în căutare de sinecuri, care țin în loc
dezvoltarea cunoașterii științifice. Și, uite așa, odată cu
evoluția și definirea noțiunilor științifice, ar trebuie să definim
și noțiunea de specialist.
Faptul că astronomia este prima știință a lumii, ar trebui să ne
facă pe noi, specialiștii în astronomie, să fim primii care să
promovăm discuția noțiunilor științifice și admiterea noilor
accepții în funcție de realizările tot mai fructuoase la care
participăm, care au fost și sunt utile în continuare la dezvoltarea
tuturor celorlalte științe.
Importanța studiului planetelor a fost luată în
considerare și la noi în țară
Profesorul Victor Nadolschi (1911-1996), de la universitatea din
Iași, a fost și el preocupat de găsirea obiectelor trans
plutoniene. Bazat pe experiența anterioară în această problemă, a
mai multor astronomi, Camille Flammarion, George Forbes, Gaillot,
Th. J .Jackson, W. Pickering și Theodor Grigull, a propus o
metodă, care s-a aplicat mai înainte și la descoperirea planetei
Neptun, de data aceasta pentru decelarea planetei X1. Era vorba de
a lua în seamă perturbarea traiectoriei unor obiecte care evoluează
la această depărtare, în acest caz a traiectoriilor unor comete,
din zona trans neptuniană, pentru depistarea unor obiecte
necunoscute. Calculele au fost duse până la capăt și s-au
materializat prin prezentarea efemeridei planetei X1 pentru tot
anul 1981. Din păcate nu s-a găsit un telescop potrivit în țară
pentru o astfel de cercetare, la acea dată.
De la sfârșitul secolului XX și până în zilele noastre,
profesorul Virgil Scurtu a militat pentru descalificarea planetei
Pluton și căutarea unei adevărate planete, trans neptuniene X1, pe
baza metodei preconizate de Victor Nadolschi. La sugestia sa,
Marcel Jinca, astronom amator la Bumbesti Jiu, a calculat efemerida
pentru anul 2011.
Iată locul pe cer unde s-ar putea
găsi acest obiect,
potrivit calculelor efectuate de Marcel Jinca.
Și uite așa, continuăm să căutăm această planetă care ar trebui
să se afle dincolo de Neptun și centura Kuiper.
În loc de concluzii, . . . părerea mea.
Dacă am avea în vedere dimensiunea planetelor,
raportată la dimensiunea Pământului, de la cele patru de lângă
Soare (de la 0,4 pentru Mercur, O,9 pentru Venus, 1,0 pentru Pământ
și 0,5 pentru Marte), până la brâul de asteroizi, și la cele patru
planete mai mari (de la 11,2 pentru Jupiter, 9,4 pentru
Saturn, 4,0 pentru Uranus și 3,9 pentru Neptun), în ordinea
depărtării de Soare, și terminând cu fragmentele din centura
Kuiper, trebuie observată o creștere a dimensiunii (chiar și a
masei) planetelor până la Jupiter și apoi o scădere
pronunțată.
Faptul că obiectele cele mai mari de dincolo de centura Kuiper ‒
pentru care a fost toată discuția privind definiția planetei, legat
de retrogradarea lui Pluton de la rangul de planetă ‒ nu depășesc
0,2 din dimensiunea Pământului ‒ de ce ar trebuie să mai căutăm o
PLANETĂ dincolo de Neptun.
Cui servește această vânătoare de planete transneptuniene, când
și Pluton, descoperit acum 80 de ani, se dovedește a nu mai întruni
caracteristicile unei planete? La ce servește mediei dorința
fierbinte de a prezenta publicului descoperirea de planete? Dar și
astronomii profesioniști vor planete! Comisia de Specialitate a
Uniunii Astronomice Internaționale, care a lucrat la definirea
noțiunii de planetă în vederea pregătirii votului, la ședința
specială din anul 2006, de la Praga, s-a dovedit la fel de
înapoiată în concluzii. (A se vedea și articolul: Pe care parte
a telescopului trebuie să privim în epoca televiziunii și
Photoshop-ului)
Și, dacă ne amintim de Lună, de ea nici nu se vorbește, deși
este mai mare decât toate obiectele trans neptuniene, în discuție.
În plus Luna este stâncoasă și lipsită de gaze ușoare înghețate.
Toate obiectele trans neptuniene, numite după Adunarea Generală a
UAI planete pitice, pentru că sunt constituite din elemente mai
ușoare, au mase de ordinul a o mie de ori mai mici comparativ cu
cea a Pământului. Orbita acestora este foarte alungită, nu se
află în planul eclipticii și este înclinată față de aceasta.
(A se vedea și articolul profesorului Virgil Scurtu: Istoria creșterii și
descreșterii planetei X (Pluton) )
Cele mai mari obiecte trans
neptuniene sunt mult mai mici decât Pământul
Cercetările prezente care au dus la găsirea lui Quaoar, Sedna și
Eris, nu s-au mai făcut pe baza unei idei de bază, ca cea folosită
la găsirea lui Neptun ‒ căutarea cauzei perturbațiilor
gravitaționale, din cauza unor obiecte învecinate neidentificate ‒
ci bazat pe munca telescoapelor robotice cele mai puternice la ora
actuală, dotate cu senzori digitali foarte sensibili. S-a permis
practic patrularea atentă prin fotografiere a întregii zone din
planul eclipticii, folosind calculatoarele cele mai performante
programate corespunzător ca să facă singure compararea imaginilor
luate la ore diferite, pentru a depista stelele
rătăcitoare. Acest lucru nu ar fi fost posibil mai înainte,
când pentru studiul a numai câtorva grade de cer erau necesare
imprimarea unei multitudini de plăci fotografice și compararea lor
de-lungul a luni de zile. Parcă ne-am uita cu microscopul
electronic la depistarea particulelor elementare. Adică, s-a
cercetat o zonă de la marginea sistemului solar unde nu se mai pot
găsi PLANETE.
Practic, actualmente, cercetarea sistemului solar se
face pentru aprofundarea cunoașterii obiectelor existente.
Există numeroase obiecte din sistemul solar, sateliți ai planetelor
și planete chiar, care prezintă încă multe probleme de aprofundare
a cunoașterii, pentru a răspunde la multe lucruri legate de
apariția vieții pe Pământ.
O cercetare de amploare și utilă în același sens este căutarea
planetelor din jurul altor stele. În plus, ca o măsură conștientă,
se studiază optic vecinătatea Pământului pentru a depista comete cu
miez metalic și asteroizi mici care rătăcesc și se pot apropia de
Pământ, aceasta în vederea preîntâmpinării unor catastrofe
ecologice.
După această scurtă experiență,
privești spre lumea ta și te încearcă un sentiment special. Îți dai
seama că ceea ce avem noi aici este într-un anumit sens ceva rar.
Cum am mai argumentat și mai înainte, eu bănuiesc că viața și
inteligența sunt obișnuite în univers. Dar nu într-atât de comune
încât să existe în toate lumile. Și, de fapt, în sistemul nostru
solar vom descoperi că există viață numai în lumea noastră.
(Carl Sagan)
Să apreciem planeta Pământ și s-o stimăm cât mai mult. Este ruda
noastră cea mai apropiată.
Bibliografie:
- Richard Dawkins, The Magic of Reality - How We Know What's
Really True, Illustrated by Dave McKEAN, Free Press, New York,
London, Toronto, Sydney, New Delhi, 2011.
- Carl Sagan, Cosmos, Ballantine Books, New York,
1980.
- Salman Rusdie, Shalimar Clovnul, Editura Polirom,
2006.
- http://en.wikipedia.org/wiki/Planet
(Accesat pe 4 octombrie 2011)
- http://en.wikipedia.org/wiki/Deferent_and_epicycle
(Accesat pe 4 octombrie 2011)
- http://www.solstation.com/stars/kuiper.htm
(Accesat pe 5 octombrie 2011)
- http://en.wikipedia.org/wiki/Asteroid_belt
(Accesat pe 5 octombrie 2011)
- Mike Brown, How I Killed Pluto
and Why It Had It Coming, Spiegel & Graw, 2010.-
Virgil Scurtu, HUMBUG? OZN sub reflectorul științei, Junimea, Iași,
1984.
- Virgil Scurtu, Omul și Societatea, capitolul
ISTORIA CRESTERII SI DESCREȘTERII PLANETEI X (PLUTON), pag.
151-167, Casa Artelor Poligrafice Editoriale Rotarexim, Pitești,
2011.
- Victor Nadolschi, ORBITA PLANETEI TRANSPLUTONIENE X1, Muzeul
de Științele Naturii din Bacău, Studii și Comunicări 1977-1979.
- Marcel Jinca http://www.astronomy.ro/forum/viewtopic.php?p=70927
(Accesat 11 octombrie 2011)
- http://en.wikipedia.org/wiki/Nibiru_collision
(Accesat 16 octombrie 2011)
- http://churchofcriticalthinking.org/planetx.html
(Accesat 16 octombrie 2011)
-
http://www.mikebrownsplanets.com/2009/06/sony-pictures-and-end-of-world.html
(Accesat 16 octombrie 2011)
- http://en.wikipedia.org/wiki/Eris_(dwarf_planet)
(Accesat 25 octombrie 2011)
- http://keckobservatory.org/gallery/detail/105/
(Accesat 25 octombrie 2011)
- Carl Sagan, Diversitatea Experienței Științifice,
Editura Curtea Veche, 2009.